PsihologieAlfred Adler a folosit mai multe unelte diagnostice în terapie. El considera amintirile timpurii ca fiind foarte importante. Adler credea că acestea relevă modul caracteristic al interacţiunii unei persoane cu ceilalţi oameni. Adler a recunoscut că era posibil ca primele amintiri pe care le relatau oamenii să nu fie foarte precise şi chiar ca ele să nu fie cele mai vechi amintiri pe care le avea o persoană, dar asta nu conta.

 

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.13: Terapii) - (Partea I: Terapii psihodinamice) - Alfred Adler: analiza stilului de viaţă


Ceea ce era important era faptul că persoana selecta un fapt sau un sentiment pe care îl considera ca fiind cea mai timpurie amintire şi rămânea cu această impresie de-a lungul întregii sale experienţe de viaţă.

Adler privea mai întâi relaţia socială exprimată în amintirile cele mai timpurii. El întreba: "Este aceasta o situaţie 'eu' sau o situaţie 'noi'?" Cu alte cuvinte, era individul singur cu propriile sale gânduri sau interacţiona cu alţi oameni? Adler era de părere că astfel de prototipuri puteau persista la vârsta adultă.

Uneori, se putea ca doar unul dintre părinţi să fie rememorat. Atunci, Adler putea întreba, "Dar cu celălalt ce s-a întâmplat?". Uneori un frate sau o soră putea fi regăsit /ă în memoria timpurie. Atunci, Adler simţea că era posibil ca acel frate sau acea soră să fi jucat un rol pivot ca prieten ori concurent în viaţa copilului.

Un om care-şi amintea cum stătea în camera de zi cu mama sa şi se uita la bărbaţii care construiau o casă peste drum era văzut ca având o atitudine pasivă faţă de viaţă, în care el era un observator în timp ce alţii acţionau. O persoană care se vedea cum se smiorcăia şi plângea în cea mai veche amintire a sa putea să rămână un adult care se smiorcăie şi plânge. Un adult care-şi amintea în primul rând de un sentiment straniu pe care-l avea când se afla singur pe o pajişte putea rămâne un tip solitar, centrat pe sentimentele sale private.

Cum a analizat Adler visele?

Adler a folosit de asemenea visele ca mijloc de diagnoză a sentimentelor persoanei faţă de situaţia prezentă. În general, Adler aprecia că visele exprimă "tonul unui sentiment", ca acela de a te simţi ameninţat sau triumfător sau a de fi favorabil unei încercări anunţate. Temele inferiorităţii includeau pierderea trenurilor (din zilele lui Adler), confruntarea cu autoritatea sau coşmarurile. Acestea indicau faptul că o persoană se simte nesigură sau sub ameninţare. Temele de curaj includeau zborul, depăşirea dificultăţilor sau căţărarea pe munţi. Acestea indicau acceptarea din partea persoanei a unei provocări sau un sentiment de bunăstare şi succes.

De ce erau leziunile şi bolile importante pentru Adler?


Adler presupunea că leziunile şi bolile din copilărie ar putea avea un mare impact asupra atitudinii persoanei. Inferiorităţile legate de corp (nimic evident pentru alţi oameni) puteau conduce la defetism sau la triumf, în funcţie de modul în care reacţionase copilul. Dacă copilul avusese o criză de astm în timpul exerciţiilor fizice, de exemplu, acesta putea învăţa să evite situaţiile provocatoare… sau tocmai opusul, un copil asmatic putea dezvolta o dorinţă arzătoare de a-şi surmonta afecţiunea şi de a triumfa ca atlet. Adler a denumit astfel de reacţii extreme supracompensarea inferiorităţii.

Compensarea putea fi un lucru bun sau unul rău în sistemul lui Adler şi acest fapt putea fi bazat pe reprimarea adversităţii sau pe adaptarea la ea. De exemplu, un copil mic din punct de vedere fizic ar putea învăţa să acţioneze temerar şi dur (compensând micimea şi slăbiciunea prin încăierare). Teddy Roosevelt avusese astm şi vederea slabă în copilărie. Ca adult, el a fost boxer, campion la înot, vânător de animale mari şi preşedinte al Statelor Unite. Avem aici o reacţie tipică la un sentiment de inferioritate. Pe de altă parte, un copil cu o statură fizică redusă ar putea învăţa să acţioneze neameninţător şi amabil cu ceilalţi. Fiecare dintre alternative este posibilă şi fiecare poate fi numită o compensare.

Traducere de Maricica Botescu