Sistemul vizual este studiat mai mult decât celelalte sisteme perceptive pe care oamenii le au, pentru că oamenii sunt dependenţi de vedere şi au o porţiune mai mare din creier care răspunde de vedere decât oricare alt simţ. Oamenii care sunt orbi adesea devin mai sensibili la indiciile non-vizuale din mediu, nu pentru că aud mai bine decât oamenii care văd, ci pentru că acordă o mai mare atenţie informaţiilor non-vizuale.
Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.4: Simţurile şi percepţia) - (Partea I - Sistemul vizual) - Sistemul vizual. Structura ochiului
Pentru cei mai mulţi dintre noi, oricum, vederea este simţul dominant. Organul de simţ pentru vedere este globul ocular. El colectează lumina într-o imagine centrată în spatele ochiului. Concentrarea se realizează prin refracţia (înclinarea) luminii atunci când trece prin ţesuturile şi fluidele transparente ale globului ocular.
De ce este periculos să priveşti direct în soare?
Refracţia este familiară oricui a ţinut o lupă în soare. Lumina soarelui este înclinată de cristalin, concentrând lumina asupra unui mic punct unde devine suficient de intensă încât să stârnească un foc. Curbura ochiului realizează o funcţie similară. De aceea este periculos să te uiţi direct în soare: poate arde spatele ochiului.
O lupă creează un punct de concentrare pentru că imaginea sa este dominată de o singură sursă de lumină, soarele. Lumina din mediu creează o imagine concentrată în ochii noştri pentru că vine din toate direcţiile. Fiecare punct din mediu este concentrat într-un punct diferit în spatele ochiului. Observaţi în diagrama de mai sus că punctul B sfârşeşte deasupra punctului A, în spatele ochiului. Spatele ochiului primeşte o imagine răsturnată (sus-jos) a lumii. Descartes a descoperit imaginea inversată din spatele ochiului globular în 1637. El a răzuit ţesutul din spatele ochiului şi a introdus o bucată mică şi subţire de hârtie în locul lui. ţinând ochiul, a observat pe hârtie o mică, precisă, răsturnată imagine a ceea ce era împrejur.
Structura ochiului
Stratul de prim plan al ochiului este corneea. Ea este un înveliş tare, transparent, scăldat în lacrimi, foarte dureros dacă este zgâriat. Pentru a ţine corneea umedă, clipim. Corneea refractă lumina, aşa că este prima etapă în procesul de concentrare a imaginii vizuale.
Lichidul transparent din spatele corneei, numit umoare apoasă, refractă, de asemenea, lumina şi ajută în aducerea imaginii despre lumea exterioară mai aproape de concentrare. În spatele camerei ce conţine umoarea apoasă este irisul, partea colorată a ochiului. Culoarea irisului şi, astfel, ochii sunt determinaţi de cantitatea de pigment conţinut în ei. Albinoşii, care nu au pigment, au irisul roz.
Sursa: Atlas de anatomie umană, Frank H. Netter
Ce este corneea? Dar irisul? Ce este reflexul pupilar şi care sunt funcţiile lui?
Irisul are o structură internă complexă, incluzând un set de muşchi doar al său. Muşchii permit irisului să schimbe dimensiunea orificiului din mijlocul său, numit pupilă. Dimensiunea pupilei se modifică pentru a compensa schimbarea cantităţii de lumină: acesta este reflexul pupilar. Dacă te afli într-o cameră luminată puternic, pupila se va micşora sau contracta; dacă eşti într-o cameră luminată slab, pupilele se vor mări sau dilata. O pupilă dilatată complet este de 17 ori mai mare decât pupila complet contractată.
De ce în camera de urgenţă pupilele fixe sau dilatate sunt un semn rău?
Muşchii irisului sunt controlaţi de trunchiul cerebral, aşa că reflexul pupilar funcţionează doar atâta vreme cât trunchiul cerebral este viu. Doctorii verifică răspunsul pupilar al oamenilor inconştienţi aduşi la camera de urgenţă. Dacă pupila este fixă sau dilatată, larg deschisă şi nu răspunde la lumină, pacientul este mort.
Cristalinul şi acomodarea vizuală
Imediat în spatele irisului se află cristalinul. Fiind ca o lupă, el refractă lumina într-o măsură mai mare chiar decât corneea şi umoarea apoasă. Joacă rolul principal în formarea imaginii vizuale în spatele ochiului. Cristalinul nu este rigid; el poate fi bombat şi turtit într-o anumită măsură. Cristalinul îşi schimbă forma când este tras de fibrele numite ligamente suspensoare ataşate muşchilor ciliari. Încordarea muşchilor ciliari se produce mai ales atunci când ne concentrăm asupra obiectelor apropiate, ceea ce necesită bombarea cristalinului. Muşchii ciliari se relaxează atunci când privim ceva aflat departe.
Care este rolul principal al cristalinului? De ce necesită încordare concentrarea asupra obiectelor apropiate? Ce este acomodarea vizuală? Cum funcţionează ochelarii şi lentilele de contact? De ce lentilele bifocale devin necesare?
Această ajustare a formei cristalinului pentru a schimba focalizarea de la aproape la departe este numită acomodare vizuală. Cercetătorii au descoperit că şi atunci când oamenii îşi imaginează că privesc la obiectele îndepărtate, muşchii ciliari se relaxează, realizând acomodarea vizuală.
Vederea deficitară a lucrurilor apropiate (miopia) şi vederea deficitară a lucrurilor îndepărtate (hipermetropia) sunt problemele curente de vedere ce se petrec atunci când imaginea lucrurilor exterioare nu este formată corect în spatele ochiului. Linia numită plan focal din figura următoare este locul unde imaginea este clară, nu tulbure. Ochelarii şi lentilele de contact modifică puţin refracţia, aşa încât să alinieze planul focal cu spatele ochiului. De aceea sunt numite lentile de corecţie.
După 40 ani cristalinul devine mai puţin flexibil. Ochelarii cu lentile bifocale (lentile cu distanţe focale diferite sus şi jos) pot deveni necesari aşa încât focalizarea să se producă corect atât asupra obiectelor apropiate, cât şi asupra celor de departe. Aceasta se numeşte presbiopie (ochi bătrân).
După ce lumina trece prin cristalin, se duce într-o cameră largă a ochiului ce conţine o substanţă gelatinoasă numită umoare vitroasă. O dată ce lumina trece prin umoarea vitroasă, ajunge în spatele ochiului, pe retină. (din cuvântul latinesc pentru ”reţea”).
Traducere realizată de Alina Turcescu
