Introducere in psihologiePrimul pas în detectarea semnalelor provenind din mediul înconjurător este traducerea energiei din mediu în informaţie care poate fi folosită de către creier. Prima verigă în acest lanţ, pentru fiecare sistem senzorial, este un tip specializat de celulă numit receptor senzorial.

 

 

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.4: Simţurile şi percepţia) - (Partea I: Sistemul vizual) - Receptorii şi stimularea


Prezentare generală

Subiectul curent al acestui manual este că omul are un creier foarte creativ ce uneşte sau sintetizează experienţa noastră. Capitolul 2 argumenta ideea fundamentală conform căreia creierul construieşte experienţe mentale. Capitolul 3 discuta (între altele) unele din efectele stranii datorate visului, hipnozei şi medicamentelor psihoactive. Acum coborâm înapoi pe pământ. Aici, în capitolul 4, vedem cum construcţiile mentale formate sunt corecte, ancorate în realitate sub îndrumarea proceselor senzoriale.

Studiul senzaţiei şi percepţiei reprezintă una din cele mai vechi preocupări psihologice. Primii psihologi au studiat intrările senzoriale la nivelul sistemului nervos ca un prim pas în încercarea de a înţelege cum construim experienţa noastră cu lumea. Psihofizica este studiul modului în care energia fizică, precum lumina sau sunetul, este transformată în senzaţie psihologică. Vom aborda pe scurt psihofizica în acest capitol. Cursurile de nivel de colegiu cu titluri precum ”Senzaţia şi Percepţia” oferă mai multe detalii introductive referitoare la acest subiect.

Informaţia provenită din mediu este analizată de sistemul senzorial ce lucrează împreună cu creierul. Vom arunca o privire asupra organelor de simţ precum ochiul şi urechea, dar şi asupra modului în care receptorii senzoriali specializaţi transformă energia psihică în impulsuri nervoase în cadrul sistemului nervos. Ultimele decade au oferit câteva surprize, precum descoperirea a încă unui organ senzorial în nas (organul vomeronasal) pe care unii cercetători îl suspectează că poate provoca un răspuns sexual inconştient la oameni.

Cele mai controversate sunt discuţiile despre capacităţile extrasenzoriale precum PES (percepţia extrasenzorială). Începând cu cercetările lui Rhine la Duke University, multe experimente serioase au arătat existenţa unor efecte subtile care ar putea să conducă la concluzia existenţei unei ”energii psi” nedescoperită anterior sau a altor influenţe aflate dincolo de sfera de cunoştinţe a fizicienilor moderni. Autorul aderă la opinia (obişnuită printre psihologi) că formele de PES ce implică forme de energie necunoscute fizicii nu există... sau, cel puţin, nu există dovezi convingătoare că ar exista. Cu toate acestea, oamenii au multe experienţe ciudate precum PES, iar ultima parte a capitolului oferă posibile explicaţii pentru unele din ele. 

Cum este organizat acest capitol

Începem cu o discuţie despre tipurile de receptori fundamentali şi undele de lumină şi sunet. Apoi, ne îndreptăm atenţia asupra globului ocular, a mişcărilor de la suprafaţa ochiului ce se produc în interiorul învelişului receptorului aflat în retină. În final, vom vorbi despre percepţia vizuală, folosind ca exemplu percepţia adâncimii.

Secţiunea următoare descrie sistemul auditiv, începând cu o discuţie despre structura urechii şi procesul auditiv şi terminând cu un salut de respect la adresa felului în care se construieşte percepţia auditivă, ilustrată prin halucinaţiile muzicale în surditate. După asta, examinăm celelalte simţuri, precum cel tactil şi gustul. Această parte este urmată de o secţiune de psihofizică, cea mai veche psihologie experimentală.

Ultima secţiune a capitolului este numită ”Percepţia extrasenzorială”. Separând cuvântul ”extrasenzorial” în două cuvinte, deschidem uşa unei discuţii ştiinţifice privind capacităţile (extra) senzoriale neobişnuite ce se află dincolo de cele şapte clasice. Vom discuta, de asemenea, criticile la adresa PES sau abilităţilor psihice şi de ce mulţi (dar nu toţi) psihologi preferă explicaţiile ce nu sunt supranaturale privind experienţele de tip PES.

Subiecte înrudite din alte capitole

Regiştrii senzoriali, pe care unii psihologi vor să-i elimine din capitolul despre memorie pentru că ţin de fapt de sistemul senzorial, rămân în Capitolul 6 (Memoria) din motive care ţin de istorie şi tradiţie. Analiza câmpului vizual, un model derivat din ştiinţa computerelor care se ia la trântă cu mecanismele cognitive ale percepţiei vizuale, este discutată în detaliu în Capitolul 7 (Cogniţia) pentru că are legătură cu unele principii importante pentru alte forme de cogniţie discutate în acel capitol.

Ce este un receptor senzorial?

Un receptor senzorial este o celulă vie ce răspunde la acţiunea unui anumit tip de energie. Receptorii sunt găzduiţi de obicei într-un organ de simţ, o structură specializată ce este construită în aşa fel încât preia, la fel, un anume tip de energie, anume aceea la care celulele receptoare pot răspunde. Ochiul şi urechea sunt exemple de organe de simţ. Pielea poate fi, de asemenea, considerată un organ de simţ (pentru simţul tactil), iar parte din celelalte simţuri ale noastre precum simţul stabilităţii corpului sau echilibrului au organul de simţ ascuns în interiorul corpului.

Care sunt cele patru tipuri de bază de receptori?

Sunt cunoscute patru tipuri de bază de receptori. Receptorii foto sunt cei sensibili la lumină. Receptorii chimici răspund la anumite substanţe chimice sau forme moleculare ale particulelor. Receptorii mecanici răspund la atingerile fizice sau mişcare. În fine, receptorii magnetici răspund câmpurilor magnetice. Receptorii magnetici au putut fi găsiţi la specii precum albine, moluşte, viespi, somoni, ton, ţestoase, salamandre şi porumbeii călători. Receptorii magnetici conţin magnetită, un mineral care este magnetic el însuşi şi de aceea poate răspunde câmpurilor magnetice. Oamenii au receptori ce conţin magnetită, dar nu există încă dovezi că oamenii pot detecta câmpurile magnetice.

Ce este un stimul? Dar un stimul specific?

Receptorul răspunde unui stimul. Cuvântul ”stimul” vine din traducerea latinescului ”stil” (”împunsătură” sau ”împungere”) şi se referă la orice intrare în sistemul nervos care este măsurabilă. Fiecare tip de receptor răspunde cu sensibilitate rafinată unui anume tip de stimul. Forma de energie la care un receptor este cel mai sensibil se numeşte stimul specific pentru acel receptor.

Deşi fiecare receptor are un stimul specific, el poate fi făcut să răspundă la alte tipuri de stimulări care sunt foarte puternice. De exemplu, o împungere în ochi (un stimul mecanic) activează receptorii foto din ochi, producând o sclipire de lumină (proverbialele ”stele” pe care o persoană le vede uneori imediat după o lovitură la cap). Totuşi, receptorii foto sunt de miliarde de ori mai sensibili la lumină decât la atingere. De aceea lumina este stimulul specific pentru receptorii foto.

Ce înseamnă când spunem că simţurile sunt ”optimizate”?

Simţurile majorităţii animalelor sunt optimizate. Cu alte cuvinte, măsura în care pot fi sensibile este aceea la care nu cauzează probleme organismului.

Rob de Ruyter a arătat asta încastrând o muscă în ceară portocalie şi monitorizând neuronii sistemului ei vizual timp de 3-4 zile, cât musca a supravieţuit. Ruyter a constatat că neuronii sistemului vizual al muştei au manifestat  sensibilitate doar până la limita teoretică impusă de sistemul lor optic şi de lungimea de bandă a căii neuronale în care ei operează (Flam, 1993).

Ce am fi auzit dacă urechile noastre erau mai sensibile?

Acelaşi lucru este valabil şi pentru oameni. Auzul uman, de exemplu, este sensibil până la limita dincolo de care, dacă sensibilitatea ar fi fost mai puternică, am fi auzit mişcarea moleculelor în aer (mişcarea browniană) lovind timpanele noastre.

Cât de sensibili sunt receptorii foto umani?

Lumina poate fi înţeleasă ca undă (unde de lumină) sau ca un fascicul de particule (fotoni). Fotonii sunt cuante de energie extrem de mici. Un bec de 50 waţi, aproape prea obscur pentru a citi, emană 3 800 000 000 000 000 000 fotoni pe secundă. Dar un singur receptor foto din ochiul uman poate răspunde la un număr de trei sau patru fotoni, dacă ochiul este complet adaptat la întuneric.