CopilPână la vârsta de un an, copilul este un activ explorator al lumii înconjurătoare. Ataşamentul reprezintă o relaţie intensă a unei persoane, de genul legăturii mamă - copil. Siguranţa ataşamentului faţă de un îngrijitor principal – de regulă mama – ajută copilul să câştige încredere şi dorinţa de a explora mediul în care trăieşte. Un copil care se simte în siguranţă şi are încredere în el, nefiind timid sau neliniştit, este numit ataşat sigur.

 

 

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.10: Dezvoltarea omului) - (Partea a III - Copilăria
) - Copilăria


Ce este ataşamentul? Ce tipuri de ataşament a observat Ainsworth?

Timp de mai mulţi ani psihologul Mary Ainsworth a studiat ataşamentul dintre copii şi mame. Ea a făcut diferenţa între copiii ataşaţi siguri şi cei ataşaţi nesiguri (anxioşi). Grupul ataşat nesigur este împărţit în două subtipuri: copiii ataşaţi nesigur evitant şi cei ataşaţi nesigur ambivalent.

Copiii ataşaţi sigur par a fi activi şi fericiţi. Ei sunt dornici să exploreze o cameră nouă dacă mama este prezentă. Se apropie repede de o persoană străină care vorbeşte mai întâi cu mama lor. Nu sunt foarte deranjaţi dacă mama lipseşte pentru scurt timp din cameră (deşi acest lucru poate depinde şi de alţi factori ca starea de spirit şi oboseala). În cazul în care toţi adulţii ies din cameră, astfel încât copilul rămâne singur, copilul ataşat sigur devine neliniştit şi aleargă lângă mama lui atunci când ea se întoarce.

Copiii ataşaţi nesigur ambivalent nu explorează o cameră necunoscută plină de jucării. Ei plâng şi se agaţă de mamă, chiar înainte de a fi separaţi de ea. Sunt foarte neîncrezători în persoanele străine şi devin foarte supăraţi dacă mama iese din cameră. Atunci când ea se întoarce, ei pot fi îmbufnaţi si pot plânge în continuare. Sunt “ambivalenţi” (prinşi între două emoţii contrare) în sensul că par a fi dependenţi de mama lor şi sunt nesiguri atunci când ea pleacă, dar când aceasta se întoarce, ei nu sunt foarte afectuoşi şi iubitori faţă de ea. 

Copiii ataşaţi nesigur evitant ce fac parte din al treilea grup, nu sunt deloc supăraţi de separarea de mama lor. Ei nu plâng dacă aceasta pleacă. Atunci când se întoarce, copilul o poate ignora, poate fi nepăsător faţă de ea sau chiar o evită. Cu cât copilul este mai supărat, cu atât mai mult nu se va apropia de mamă. Acest grup este opus faţă de primul (copiii ataşaţi sigur), în care copiii caută contactul cu mama în situaţii stresante. Cei evitanţi se feresc de un astfel de contact. 

Implicaţia evidentă este că bebeluşii ataşaţi sigur au o relaţie bună cu mama lor. Acest lucru îi face să se simtă încrezători şi capabili să exploreze un mediu nou fără teamă. Ei consideră că mama este o sursă de siguranţă şi îi simt lipsa atunci când este plecată. Copiii ataşaţi nesigur ambivalent par temători şi neliniştiţi. Se simt mult mai siguri în prezenţa mamei, însă când aceasta pleacă, sunt nemulţumiţi şi deşi aleargă la ea atunci când se întoarce, ei continuă să işi arate supărarea, în loc să fie bucuroşi că o văd din nou. Copiii ataşaţi nesigur evitant nu percep sentimentul de siguranţă din partea mamei lor şi preferă mai degrabă să o evite.


Continuitatea ataşamentului

Matas, Arend şi Sroufe (1978) au decis să studieze continuitatea ataşamentului. Copiii care au fost ataşaţi sigur la vârsta de 1 an la 2 ani vor avea personalităţi puternice şi sănătoase? Proiectul de cercetare a implicat testarea aceluiaşi grup de copii la 18 luni şi la 2 ani. Diferiţi cercetători au evaluat de fiecare dată, iar ultimii cercetători nu au avut cunoştinţă de rezultatele anterioare. Cu toate acestea, aceeaşi copii care au fost clasificaţi ca ataşaţi sigur la 18 luni, au fost descrişi ca fiind  “mai entuziaşti, mai perseverenţi şi mai cooperanţi” la 2 ani.

Care au fost rezultatele cercetării privind continuitatea ataşamentului?


În studii ulterioare aceiaşi copii au fost evaluaţi la vârsta de 4 ani, în interacţiunile dintre ei, la grădiniţă. S-au înţeles bine cu ceilalţi copii. S-au arătat dornici să-şi exercite abilităţile intelectuale, capacitatea de a se orienta şi de a tolera noutăţile din mediul înconjurător.


Timiditatea

La sfârşitul anilor ’80 s-a observat o avalanşă a cercetărilor ce sprijineau ideea că temperamentul este determinat mai mult de factorul biologic decât de educaţia sau stilul de creştere primit de la părinţi. Dintre toţi factorii temperamentali studiaţi, timiditatea s-a dovedit a fi trăsătura de personalitate cea mai evidentă, începând din copilărie, până la adolescenţă şi maturitate. Timiditatea se aseamănă cu modelul ataşat nesigur descris de Ainsworth şi poate avea legătură cu el.

Care sunt avantajele şi dezavantajele studiilor longitudinale?

Kagan, Reznick şi Snidman (1988) au raportat rezultatele unui studiu longitudinal în care aceiaşi copii au fost testaţi repetat de la vârsta de 2 ani, până la 7 ani. Studiile longitudinale sunt cel mai puternic tip de cercetare psihologică de dezvoltare. Spre deosebire de studiile transversale, care adună în acelaşi timp date de la oameni de vârste diferite, studiile longitudinale urmăresc aceleaşi persoane, mai mulţi ani, pentru a vedea cum se dezvoltă. Astfel de studii pot fi foarte costisitoare, durează mult timp, însă oferă date esenţiale despre felul în care se schimbă oamenii.

În acest caz, timiditatea a fost definită ca o tendinţă de a deveni tăcut, prudent şi supus emoţional în situaţii nefamiliare. Cercetătorii au fost surprinşi de gradul ridicat de stabilitate al acestei trăsături a subiecţilor lor. Aceiaşi copii s-au dovedit a fi timizi sau nu, la 2 şi la 7 ani.

Ce a descoperit grupul de cercetare al lui Kagan despre timiditate?

Majoritatea copiilor care au fost selectaţi dintr-un eşantion mai mare cu vârste de 1,5 sau 2,5 ani, fiind foarte timizi, tăcuţi şi reţinuţi într-o varietate de contexte nefamiliare, la vârsta de 7 ani au devenit mult mai tăcuţi, precauţi şi evitau compania celor de o vârstă cu ei sau a adulţilor... (Kagan, Reznick şi Snidman, 1988)

Prin contrast, copiii care au fost extrem de sociabili şi expresivi emoţional la vârsta de 2 ani, au fost vorbăreţi și sociabili şi la 7 ani.
În ciuda dovezilor pentru predispoziţiile genetice, Kagan şi colegii săi nu au concluzionat că timiditatea a fost predeterminată genetic. Ei au evidenţiat bănuiala că  “stresul cronic de mediu ambiant” în jurul vârstei de 2 ani a avut legătură cu timiditatea timpurie, care a persistat izolată.

Cum ar putea fi implicată amigdala în timiditate?


Kagan şi colegii au constatat că majoritatea subiecţilor timizi au fost copiii mai mici provenind din familii cu mulţi copii, în timp ce mulţi dintre copiii sociabili au fost cei mai mari. Cercetătorii au speculat contribuţia copiilor mai mari la timiditatea fraţilor sau surorilor mai mici prin tactici dominatoare precum acapararea jucăriilor atunci când fraţii lor erau mici şi vulnerabili. Cu toate acestea, Kagan şi alţi cercetători de la Harvard, au fost de asemenea conştienţi de dovezile emergente referitoare la amigdala ce reglează emoţiile (pag. 450). Kagan şi Snidman (1991) au propus o teorie a timidităţii care a dat vina pe o amigdală hiperactivă (pag. 90). Evident, cele două tipuri de influenţă: biologică şi de mediu, sunt interconectate. Influenţa biologică afectează procesul de învăţare şi invers. Un copil cu o amigdală hiperactivă ar putea avea mai multe şanse să dezvolte comportamente de evitare a învăţării, rezultând un copil timid.


Continuitatea de la vârsta de 3 până la 6 ani

Succesul copiilor ataşaţi sigur se sfârşeşte odată cu creşa? Se pare că nu. The Preschool Project de la Harvard University (Proiectul preşcolar de la Universitatea Harvard) a constatat că un câştigător de 3 ani devine câştigătorul de 6 ani. Burton White şi o duzină de alţi cercetători au petrecut ani studiind copiii în creşe, grădiniţe şi în centre Head Start. Ei au vrut să afle “cum arată frumos dezvoltatul copil de 3-6 ani”. În final au prezentat un profil al abilităţilor excepţionale ale unui copil de 6 ani:

Care au fost concluziile Harvard Preschool Project?

1. Astfel de copii sunt buni la rezolvarea problemelor.
2. Au o stăpânire elaborată a limbajului.
3. Sunt în acelaşi timp lideri şi subordonaţi… animale sociale complete.
4. Ştiu să se folosească de adulţi.
5. Se angajează singuri în jocuri bazate pe imaginaţie cu alţi copii (Trotter, 1976)

Apoi a apărut o descoperire surprinzătoare: copiii de 3 ani din studiul lor au prezentat aceleaşi modele. Deja unii copii de 3 ani se descurcau mai bine decât alţii, iar cei ce au avut succes la 3 ani, au avut aceleaşi caracteristici ca şi cei ce au avut succes la 6 ani.

Ce recomandă Burton White pentru primii trei ani din viaţa unui copil?

Aceste diferenţe nu au fost vizibile la copiii de 1 an. Evident, s-a întâmplat ceva important în viaţa unui copil între 1 an şi 3 ani. Burton White a analizat o cantitate mare de dovezi şi a ajuns la concluzia că relaţia părinte-copil are un efect important în primii trei ani de viaţă. Cartea lui, “The First ThreeYears” (“Primii trei ani”) (1978), a avut destul de multă influenţă, însă a fost şi controversată. White a scris că nu ar trebui lăsaţi copiii în centre de zi în primii trei ani, atunci când ataşamentul faţă de îngrijitori este atât de important. Mamele şi bunicile, a remarcat el, au fost îngrijitorii tradiţionali ai copiilor şi se pare că ele furnizau cel mai bine iubirea intensă şi atenţia de care au nevoie copiii mici.

Pentru a stimula dezvoltarea unui copil activ, curios, sociabil, în vârstă de 3 ani, White a recomandat crearea unei case sigure pentru copil (sigură pentru a fi explorată) astfel încât, atunci când acesta ajunge la etapa în care merge de-a buşilea, să fie pur şi simplu lăsat să exploreze casa după cum vrea. Părintele, a spus White, ar trebui să rămână atent pentru situaţiile urgente şi pentru pericolele ce pot apărea şi să îi fie de folos copilului, pe post de “consultant”, când acesta are nevoie de ajutor. A fi “consultant” înseamnă a sta în apropiere şi a fi disponibil pentru a ajuta imediat copilul. Perioadele efective de contact dintre părinţi şi copiii de 1 an pot fi de doar 10-20 de secunde, a subliniat White. Cu toate acestea, interacţiunie respective vin în momente cruciale: când copilul este rănit sau ceea ce doreşte nu este la îndemână.


Dezvoltarea normală: saltul şi perioada de platou


Constatările rezumate până acum au sugerat o continuitate în dezvoltare. “Câştigătorul” în vârstă de 3 ani s-a transformat în  “câştigătorul” de 6 ani. Tipurile de ataşament şi temperament rămân consecvente, spun unii, până la vârsta adultă. Totuşi, dezvoltarea are loc încet şi lin.

Cum seamănă dezvoltarea normală cu “echilibrul punctual”?

Mulţi părinţi au observat că înainte de un puseu de creştere sau de apariţia unor noi abilităţi cognitive, copiii devin agitaţi. Aceştia dau impresia că sunt o perioadă pe un platou, nu înaintează şi apoi brusc, fac un salt. Lampl, Veldhuis şi Johnson (1992) au cercetat acest model din domeniul creşterii fizice, arătând că “90-95% din dezvoltarea din timpul copilăriei este fără creştere” (creşterea staţionează). Acelaşi lucru poate fi adevărat şi pentru dezvoltarea cognitivă. Cele mai multe schimbări apar în salturi relativ bruşte de la un nivel la altul.

Modelul de a sta pe loc un timp, apoi de a face un salt înainte este familiar pentru biologii din domeniul evoluţiei biologice, care îl numesc echilibru punctual (Eldrige şi Gould, 1972). Acest echilibru apare în timpul celor mai prelungite procese de creştere. Schimbarea rapidă este urmată de o perioadă de stabilitate, apoi de o altă perioadă de schimbare, astfel încât dezvoltarea apare adesea ca o succesiune de etape sau stadii.


Socializarea şi rolul sexelor

Socializarea este numele procesului prin care tinerii sunt învăţaţi să-şi găsească locul în societate. Socializarea pe sexe, de exemplu, este procesul de învăţare al modului în care bărbaţii şi femeile “ar trebui” să se poarte diferit. Psihologii au făcut multe studii interesante care arată modul în care copiii mici sunt îndoctrinaţi cu atitudinea societăţii în care trăiesc. De la o vârstă fragedă, băieţii şi fetele sunt trataţi diferit.

Ce este socializarea? Cum influenţează rolurile sexelor?

O serie de studii din Statele Unite, din anii 1970, a marcat apariţia conştientizării copiilor care socializau, faţă de rolul sexelor, prin influenţele mediului înconjurător. Într-un studiu clasic, mamele au fost rugate să interacţioneze cu un copil de sub un an. De obicei, în cazul în care li s-a spus că era fetiţă, mamele i-au oferit o păpuşă. Dacă despre acelaşi copil li s-a spus că era băiat, i-au oferit un tren de jucărie. (Will, Self şi Datan, 1976)

Stereotipurile legate de gen au influenţat interpretarea comportamentului copilului. Condry şi Condry (1976) le-au arătat elevilor de colegiu o înregistrare video a unui copil care reacţionează puternic la un omuleţ pe arcuri. Dacă elevilor li s-a spus că era un băiat, aceştia au etichetat reacţia copilului ca fiind furie; în cazul în care li s-a spus că era o fată, atunci reacţia a fost etichetată ca frică.

Cum reflectă copiii mici stereotipurile?

Copiii înşişi s-au dovedit că au aşteptări stereotipe, cu privire la comportamentul adecvat pe sexe la o vârstă fragedă. Kuhn, Nash şi Brucken (1978) au arătat următoarele convingeri pe care deja le au copiii de 2 ani şi jumătate şi de 3 ani:

Fetelor…
le place să se joace cu păpuşile
le place să-şi ajute mama
vorbesc mult
nu lovesc niciodată
spun “Am nevoie de ajutor”
când vor creşte mari vor fi asistente medicale sau profesoare.

Băieţilor…
le place să se joace cu maşinuţe
le place să-şi ajute tatăl
le place să construiască lucruri
spun “Pot să te lovesc”
când vor creşte mari vor fi şefi.

Cum pot părinţii să consolideze rolul sexelor când copiii cresc?

Unele studii arată că părinţii au reacţionat negativ atunci când băieţii lor s-au jucat cu păpuşile ori s-au îmbrăcat în haine de fată (Langlois şi Downs, 1980). Au fost găsite sarcini casnice pentru a reflecta stereotipurile sexelor. Fetele au fost de obicei rugate să aibă grijă de copiii mai mici sau să ajute la treburile casnice. Băieţii au fost rugaţi mai mult să ajute la munca în curte ca: greblarea frunzelor sau tăierea ierbii. (Block, 1980)

Ce au făcut mulţi părinţi americani bine-educaţi în anii 1970 şi 1980?

Aceste studii au avut un impact asupra elevilor care le-au analizat în clasele de psihologie de atunci. Mulţi s-au întrebat dacă ar cădea într-o zi în capcana “programării” copiilor lor prin limitarea stereotipurilor rolurilor sexelor. Când aceşti elevi au devenit părinţi în anii 1980 şi 1990, mulţi au cumpărat copiilor jucării de gen neutru sau au cumpărat în mod deliberat maşinuţe pentru fete şi păpuşi pentru băieţi. Copiii s-au revoltat de multe ori faţă de acest lucru şi nu doar o mamă a fost îngrozită de a avea o fată care cere o păpuşă Barbie. Această persistentă încăpăţânare a stereotipurilor rolurilor sexelor a fost pusă pe seama influenţelor reziduale ale culturii. Anumite reclame şi programe de divertisment mass-media au continuat să ofere stereotipuri de comportament feminin şi masculin. Cu toate acestea, unii părinţi au insistat că alegerile de comportament tipic au venit de la copiii înşişi. 


Băiatul crescut ca o fată

În anii 1990, dovezile au evidenţiat faptul că acest comportament stereotip al sexelor poate să nu fie în întregime modelat de influenţe exterioare. Un caz important a fost cel al unui băiat crescut ca o fată. Totul a început când medicii de la Spitalul Johns Hopkins au rănit accidental penisul unui băiat cu un instrument de cauterizare în timpul unei operaţii de circumcizie. Penisul a fost ars grav nemaiputând fi recuperat, astfel încât a fost pur şi simplu îndepărtat, iar părinţilor li s-a spus să îşi crească băiatul ca pe o fată. Copilul a luat tratamente hormonale de sex feminin pentru a fi încurajată dezvoltarea normală de sex feminin. (În retrospectivă, toate acestea par ridicole multor psihologi, pentru că sugerează că penisul şi hormonii sunt tot ceea ce diferenţiază un bărbat de o femeie). O binecunoscută autoritate în domeniul comportamentului sexelor, John Money de la Centrul Medical Johns Hopkins, a intervievat copilul anual şi a scris articole despre subiectul anonim al acestui proces, raportând dezvoltarea lui “normală” ca fată.

Care este faimoasa poveste a “băiatului crescut ca o fată”? Care a fost rezultatul poveştii?

În realitate, băiatul crescut ca o fată a avut mai multe dificultăţi. În 1997 el a făcut publică povestea lui. S-a dovedit că s-a simţit mereu ca un băiat în interior. A vrut jucării de băieţi şi să se îmbrace ca un băiat. A simţit chiar că era normal să urineze stând în picioare ca un băiat. La vârsta de 16 ani el a aflat adevărul despre situaţia lui şi a revenit la a fi bărbat. După ani dificili de adaptare la situaţia sa, el a încercat totuşi să devină un bărbat adult. S-a căsătorit cu o femeie care avea un copil pe care l-a adoptat. Cu toate acestea, el a a avut un gust amar despre experimentul al cărui subiect a fost fără consimţământul său, copil fiind, şi a făcut adesea declaraţii publice afirmând că viaţa lui a fost distrusă. În cele din urmă s-a sinucis. Mărturia lui arată că influenţele de mediu nu reprezintă întreaga poveste.

O parte a rolului identităţii sexuale vine din interior

Un al doilea caz, similar cu cel al  “băiatului crescut ca o fată”, a avut un rezultat asemănător. Pacientul, genetic de sex masculin, a fost crescut ca o fată, fiind un “băieţoi” interesat în copilărie de jucării de sex masculin. Totuşi, acesta a acceptat să devină femeie, după ce aflat situaţia sa în timpul adolescenţei. A făcut operaţii de chirurgie reconstructivă, în cele din urmă căsătorindu-se cu un bărbat. Mariajul nu a mers, iar a doua oară s-a căsătorit cu o femeie, într-o relaţie lesbiană. Vezi  http://www.pediatrics.org/cgi/content/full/102/1/e9. O vastă bibliografie a literaturii pe această temă este pe <http://www.isna.org/bibliographies/bibbyauthor.html>. Concluzia experţilor în schimbarea de sex este că trebuie luate în considerare sentimentele interioare ale unei persoane şi că acestea au prea puţin de-a face cu factorii externi cum ar fi îmbrăcămintea şi influenţele parentale.


Stilurile parentale şi disciplina

Fiecare copil este diferit, dar toţi copiii fac uneori lucruri care sunt dăunătoare sau distructive şi care necesită corecţie sau pedeapsă. Cum trebuie să se ocupe părinţii de aceste situaţii? Diana Baumrind (1971) a făcut cercetări clasice referitoare la stilurile parentale. Ea a găsit 3 strategii distincte de disciplină.

Care sunt cele 3 stiluri parentale identificate de Baumrind?

1. Părinţii autoritari cer ascultare necondiţionată. Ei nu dau explicaţii copiilor. Adesea cred că o pedeapsă aspră este leacul pentru indisciplină. Părinţii iau toate deciziile; copiii au un impact redus asupra hotărârilor luate în familie. Părinţii nu sunt  de obicei foarte afectuoşi. Îşi laudă rar copiii.

2. Părinţii permisivi le dau voie copiilor să facă aproape tot ce vor. Pedeapsa este rară şi inconsistentă. Copiii au aproximativ aceeaşi putere de decizie ca şi părinţii, dar responsabilitatea lor este mică; copiii pur şi simplu fac ce vor.

3. Părinţii democratici sunt bine informaţi, înţelegători, raţionali şi consecvenţi. Sunt dispuşi să le explice copiilor de ce trebuie respectate regulile şi sunt atenţi la nevoile şi opiniile celor mici. Ei le dau copiilor siguranţa că sunt iubiţi, dar le transmit de asemenea o idee clară a ceea ce aşteaptă de la ei.

Cum se corelează aceste stiluri parentale cu comportamentele copiilor în şcoală?


Baumrind a constatat că aceste stiluri parentale au fost corelate cu diferenţe în performanţele şcolare şi personalităţile copiilor. Părinţii autoritari au avut copii temători şi evitanţi care nu par a fi prea fericiţi. Părinţii permisivi au avut copii care au tins să fie indisciplinaţi, imaturi şi de asemenea, nu foarte fericiţi. Părinţii democratici au avut copii prietenoşi, cooperanţi şi care aveau încredere în forţele lor.

Ce factor ar putea compensa efectele negative ale abordării autoritare?

Becker (1964) a constatat că dragostea exprimată de către părinţi faţă de copii, aparent ar putea compensa o parte dintre efectele stilului parental autoritar. Părinţii care au fost educatori severi, uneori au avut copii fericiţi şi echilibraţi, dacă le-au arătat multă dragoste. 

Cum ar trebui să gestioneze un părinte disciplina, pentru a evita afectarea copilului în timp ce menţine o anumită ordine? Parke (1977) a sugerat că pedeapsa eficace a părinţilor a avut cinci caracteristici:

Care au fost recomandările lui Parke în ceea ce priveşte disciplina parentală?

- Să fie promptă. (Pedeapsa cu întârziere poate fi percepută ca fiind crudă)
- Să fie moderată. (Pedeapsa nu ar trebui să fie prea severă sau prea uşoară)
- Ar trebui să vină de la un părinte care are o relaţie bună cu copilul.
- Explicaţiile ar trebui să însoţească pedeapsa. (Explicaţiile trebuie să fie adaptate la vârsta copilului, astfel încât să înţeleagă clar motivul pedepsei)
- Pedeapsa pentru comportamentele interzise ar trebui să fie rezonabilă şi consecventă, nu inconsecventă sau impulsivă.

În mod tradiţional, în culturile europene, tatăl are responsabilitatea pedepsei, în timp ce mama iubeşte necondiţionat. Tatăl a fost adesea considerat distant şi terifiant. Eibl-Eibesfeldt (1989) subliniază că acest model nu este găsit în alte culturi. În multe culturi sălbatice, de exemplu, se pot observa momente tandre între părinţi şi copiii foarte mici.


Jean Piaget

Cercetătorul elveţian Jean Piaget a fost una dintre cele  mai influente figuri din psihologia dezvoltării. A murit în 1980 la vârsta de 84 de ani; a publicat primul său articol în 1904, la vârsta de 8 ani. Potrivit lui Kaye (1980), o carte îndelung neglijată publicată de Piaget în 1918 arată că, de la vârsta de 20 de ani (atât avea când a scris cartea), el deja credea că are un fel de misiune divină de a studia originile cunoaşterii umane.

Cine a fost Piaget? Cum se descrie pe sine şi preocupările sale?

În mod ironic, având în vedere impactul său asupra psihologiei, Piaget nu se considera psiholog. Şi-a început cariera ca biolog, iar mai târziu a preferat să se numească epistemolog. Epistemologia este studiul cunoaşterii ştiinţifice. Este mult mai veche decât psihologia şi este parte a filozofiei, nefiind o ştiinţă experimentală. Piaget spunea că este un epistemolog genetic, fiind interesat de felul în care se dezvoltă cunoaşterea în organismul uman.

Piaget nu a făcut cercetări experimentale în sensul modern, folosind grupuri de control sau analize statistice. El a întrebuinţat metoda clinică, aşa cum a numit-o, reprezentând conversaţii purtate cu copiii pentru a înţelege unica lor lume mentală. Experimentele lui Piaget sunt ceea ce mulţi psihologi ar numi demonstraţii, în care unui copil i se pun întrebări sau i se dă o sarcină simplă pe care trebuie să o îndeplinească. În ciuda caracterului lor informal, multe dintre aceste demonstraţii sunt destul de revelatoare.


Stadiul senzorialo-motor (0 - 18 luni)

Piaget a etichetat prima etapă a dezvoltării cognitive, aceea a unui nou-născut, ca fiind stadiul senzorialo-motor. Acesta durează de la naştere până la aproximativ 18 luni. La început (credea Piaget) bebeluşul nu se poate diferenţia de mediul înconjurător. În primele luni de viaţă începe să recunoască existenţa oamenilor şi lucrurilor, diferenţiindu-le de el însuşi. În stadiul senzorialo-motor bebeluşul dezvoltă intenţionalitate (comportament obiectiv-realizat). El învaţă să îndeplinească planuri simple obiectiv-realizate, cum ar fi să se întindă după un lucru sau să apuce suzeta.

Care sunt caracteristicile stadiului senzorialo-motor, în schema lui Piaget? Ce este permanenţa obiectului?

Piaget a subliniat un fenomen care la început a surprins oamenii. Sugarii acţionează ca şi cum un obiect ascuns încetează să mai existe. Pentru copiii foarte mici – mai mici de 6 luni – “a fi pierdut din vedere” nu înseamnă “uitat”, ci “încetează să mai existe”. Dacă o jucărie urmărită cu nerăbdare de un copil de 4 luni, ajunge sub o pătură, nu mai este urmărită… chiar dacă se vede o ridicătură sub pătură. Un copilaş de aproximativ trei luni îşi pierde interesul faţă de o jucărie după ce aceasta este ascunsă după o perdea. Piaget afirmă că aceşti copii pierd permanenţa obiectului, nu conştientizează faptul că un obiect ascuns continuă să existe.

La vârsta de un an, copilul va da la o parte pătura şi va încerca să găsească obiectul ascuns. Acest lucru demonstrează că este conştient că obiectul ascuns continuă să existe. Copilul are acum o reprezentare mentală a obiectului: o structură mentală sau o schemă. Această secvenţă de dezvoltare este de bază, primitivă şi nu există niciun motiv să ne aşteptăm că s-ar limita doar la om. Într-adevăr, Wise, Wise şi Zimmermann (1974) au arătat că puiul maimuţei rhesus trece printr-o succesiune similară de etape.


Stadiul preoperaţional (18 luni - 5 ani)

De la vârsta de un an şi jumătate până la cinci sau şase ani, un copil se află în al doilea stadiu piagetian de dezvoltare mentală: stadiul preoperaţional. Copilul de un an şi jumătate începe să folosească simbolurile; îşi poate închipui că un chips de cartofi este un fluturaş.

Care este stadiul “preoperaţional” al lui Piaget?

Un copil aflat în stadiul preoperaţional este egocentric şi legat de simboluri mentale. Să fie legat de simboluri mentale înseamnă să fie atent mai mult la indiciile de percepţie, decât la noţiuni abstracte sau concepte. De exemplu, un copil de această vârstă poate să diferenţieze o monedă de 5 cenţi faţă de una de 10 cenţi, deoarece cea de 10 cenţi este mai mare, chiar dacă un adult afirmă că moneda de 10 cenţi este mai valoroasă.

Cum poate fi ilustrată imaginea unui copil egocentric printr-o întrebare simplă?

Egocentric înseamnă centrul universului (al universului său) sau a nu fi capabil să accepte punctul de vedere al altcuiva. Dacă staţi cu faţa înspre un copil de trei ani şi îi cereţi: “Ridică aceeaşi mână pe care o ridic eu” (apoi ridicaţi mâna dreaptă), acesta va ridica mâna stângă. De ce? Evident, copilul nu va reuşi să inverseze poziţiile sau să vă ia mental locul. Acest lucru se va schimba un an sau doi mai târziu, atunci când copiii încep să realizeze că alte persoane pot avea o perspectivă diferită.

Copiii preşcolari îşi exprimă de asemenea, perspectiva egocentrică în comportamentul social. Ei nu înţeleg punctul de vedere diferit al altei persoane sau experienţele diferite trăite în trecut de fiecare. De exemplu, un copil de patru ani va vorbi cu însufleţire într-o alimentară cu un bunic sau cu cineva străin, despre un desen animat sau joc video, uitând că cealaltă persoană nu ştie despre ce vorbeşte. Copiii mici îi vor bate la cap pe adulţi, chiar după ce aceştia  le-au spus că au nevoie de puţin timp pentru a se concentra sau a învăţa. Copilaşul nu încearcă să fie egoist; el pur şi simplu nu reuşeşte să-şi dea seama de perspectiva mentală a altei persoane.


Experimentele de conservare

În timpul stadiului preoperaţional definit de Piaget, un copil efectuează într-un mod caracteristic testele numite experimente de conservare. Piaget este faimos pentru aceste demonstraţii. “A conserva” în terminologia lui Piaget înseamnă a înţelege sau a reprezenta. Toate experimentele de conservare solicită unui copil să demonstreze că are anumite noţiuni, de obicei unele care se dezvoltă în jurul vârstei de 5 până la 7 ani.

Ce înseamnă că un copil poate conserva ceva în terminologia lui Piaget? Ce este un experiment clasic de conservare care implică o cantitate de lichid (volum)? 

Unul dintre experimentele clasice de conservare implică o cantitate de lichid. Unui copil i se arată două pahare de laborator largi şi puţin adânci. Acestea sunt umplute cu apă colorată în timp ce copilul se uită. El este rugat să  spună când cele două pahare au aceeaşi cantitate de apă. Dacă este necesar, cel ce face experimentul toarnă puţin lichid dintr-un pahar în altul, până ce copilul este de acord că nivelul apei colorate este acelaşi în ambele pahare.

După aceea, adultul ia un pahar înalt, subţire şi toarnă apa colorată dintr-un pahar puţin adânc şi larg într-unul înalt şi subţire. Copilul este rugat să compare cele două pahare. Persoana care face experimentul întreabă: “Care pahar are mai multă apă sau ambele au aceeaşi cantitate?” Cei mai mulţi copii sub şase ani vor arăta paharul înalt şi vor spune: “Acesta are mai multă apă.” Copilul nu are capacitatea de a conserva cantitatea.

Un astfel de copil nu are noţiunea cantităţii de lichid. Neavând această noţiune, copilul nu poate realiza că lichidul rămâne la fel atunci când este turnat dintr-un vas în altul. Ce rămâne la fel? Adulţii numesc acest lucru cantitate de lichid. Noi ştim ce este o cantitate de lichid; o luăm ca atare. Însă un copil nu are încă această noţiune.

Unii elevi consideră că este greu de crezut că un copil poate fi atât de uşor păcălit de aparenţe la vârsta de 4 sau 5 ani. Ei au mers acasă şi au încercat experimentul cu un frăţior sau o surioară, doar pentru a verifica principala descoperire a lui Piaget. Copiii mici sunt de obicei influenţaţi de aparenţele exterioare.

Care au fost alte experimente de conservare ale lui Piaget?

Piaget a prezentat numeroase experimente de conservare. De exemplu, în experimentele de conservare a masei, puţin lut (pe care Piaget l-a numit plastilină) este modelat sub formă de bilă. O a doua bilă de lut de aceeaşi mărime este arătată copilului, care este de acord că sunt egale. Apoi una dintre bile este modelată între palmele adultului sub formă de cârnat. “Una dintre bile are mai mult lut în ea decât cealaltă sau au aceeaşi cantitate de lut?” Copilul arată de obicei forma de cârnat, care este mai lungă şi susţine că are “mai mult lut”.

Conservarea unei zone este testată întrebând copilul dacă mai multe blocuri împrăştiate acoperă mai mult teren decât nişte blocuri strânse laolaltă. Copiii tind să afirme că blocurile acoperă mai mult teren când sunt răspândite, chiar dacă există zone goale între blocuri.

Aşezarea unor monede (penny) pe o masă testează conservarea numărului. Şapte sau opt monede sunt aşezate într-un rând şi o altă serie este plasată exact sub primul rând, astfel încât există pe masă două rânduri egale de monede. Cel ce face experimentul răreşte monedele aflate pe unul dintre rânduri, depărtându-le una de alta. Copilul este întrebat dacă cele două rânduri au acelaşi număr de monede. Un copil mic care încă nu ştie să numere va pretinde de obicei, că rândul care are monedele depărtate are mai multe.

Toate experimentele de conservare sunt variaţiuni pe aceeaşi temă. Cuvântul “conservare” înseamnă a păstra ceva în faţa schimbării. Pentru a răspunde corect într-un experiment de conservare, copilul trebuie să păstreze ceva în creierul său. Acel “ceva” este o conştientizare a cantităţii, masei, numărului, zonei sau a altor caracteristici abstracte ale realităţii. Acesta a fost punctul de vedere al lui Piaget. El s-a descris pe sine ca fiind cel care a studiat construirea realului la copii, care este şi subtitlul uneia din cărţile sale.


Stadiul concret operaţional (5 - 12)

Deodată, în jurul vârstei de 5 sau 7 ani, copilul obişnuit înţelege experimentele de conservare. Acest lucru marchează o nouă etapă a dezvoltării: stadiul concret operaţional. Acum copilul poate înţelege operaţii simple efectuate pe realităţi concrete: cum ar fi turnarea apei dintr-un vas în altul.

Ce se întâmplă la începutul stadiului concret operaţional?

De ce copilul reuşeşte să treacă brusc de aceleaşi teste la care anul trecut nu a reuşit? Piaget a simţit că a trecut într-o nouă etapă de dezvoltare. Copilul are acum o reprezenare mentală sau schemă pentru cantitatea de lichid, masa, numărul, precum şi alte concepte asemănătoare. Unele probleme de conservare sunt mai uşoare decât altele, dar într-un an sau doi vor fi înţelese toate. De fapt, copilul găseşte acum problemele atât de uşoare, încât se întreabă de ce un adult pune astfel de întrebări stupide. “Desigur, cele două pahare au aceeaşi cantitate de lichid în ele…”

Ce a considerat Piaget că indică adevărata înţelegere?

Piaget şi colaboratorii săi nu au considerat că un copil îşi conservă cunoştinţele până când acesta nu a putut explica experimentele de conservare. Acest lucru le-a fost de folos pentru a nu afirma despre copii “Da, sunt egali” în experimentele de conservare, fără ca aceştia să le fi înţeles de fapt. Piaget a identificat trei tipuri de explicaţii pe care le-a considerat ca dovezi pentru înţelegerea experimentelor de către copil:

1. Reversibilitatea (“Îl poţi pune înapoi aşa cum a fost”)
2. Compensaţia (“Este mai înalt, dar şi mai slab”)
3. Identitatea (“Nu l-ai schimbat, este la fel”)


Stadiul formal operaţional (12 – adult)

În jurul vârstei de 12 ani, a spus Piaget, copiii ajung într-o etapă de cunoaştere mai evoluată. Mintea adolescentului devine capabilă să manipuleze reprezentări mentale complexe. Adulţii tineri devin capabili să gândească în termeni abstracţi, folosind idei, în locul obiectelor concrete. Ei pot gândi cu precizie şi realism despre situaţii ipotetice.


Evaluarea lui Piaget

Psihologii americani  de dezvoltare au devenit foarte interesaţi de teoria lui Piaget în anii 1960. Piaget continuă să influenţeze psihologia educaţională. Deosebit de influent este principalul punct de vedere al lui Piaget: copiii dezvoltă încet înţelegerea conceptelor de bază şi nu există niciun motiv de a-i învăţa anumite noţiuni înainte ca aceştia să se afle în stadiul de dezvoltare corespunzătoare pentru a putea înţelege. Teoria lui Piaget oferă o explicaţie raţională pentru a nu ne grăbi cu copiii mici, deoarece aceştia au limite biologice faţă de ceea ce pot învăţa la vârste fragede.

Care sunt influenţele pe care Piaget continuă să le aibă asupra psihologiei educaţionale? Care sunt unele critici aduse lui Piaget?

http://www.intropsych.com/ch10_development/10cogdev.jpg
Studiile lui Piaget despre dezvoltarea cognitivă au arătat că educatorii nu trebuie să încerce să introducă concepte de nivel ridicat pentru copiii mici

Poate cele mai severe critici aduse lui Piaget se referă la faptul că el nu a efectuat experimente ştiinţifice bine controlate. Experimentele sale de conservare au fost demonstraţii, nu experimente în sensul modern. El nu a adunat informaţii statistice sau nu şi-a analizat datele precum cercetătorii moderni. Cu toate acestea, el a respins sau a ignorat criticile. Atunci când a atras atenţia psihologiolor americani, Piaget era deja o autoritate respectată în Europa. El nu s-a simţit obligat să se ridice la standardele psihologilor americani, care aveau o grijă obsesivă pentru controalele ştiinţifice.

Piaget este posibil să nu fi fost un practician excelent al metodei ştiinţifice, dar a fost un bun observator şi un gânditor original. A avut un impact enorm asupra psihologiei educaţionale şi de dezvoltare.


Aparenţă versus realitate

John H. Flavell, de la Universitatea Stanford, este un psiholog de dezvoltare respectat, a cărui lucrare “Cognitive Development” (“Dezvoltarea cognitivă”) este clasică în domeniu. Copiii mici, a constatat Flavell, trec printr-o progresie regulată a modificărilor apărute în capacitatea lor de a distinge între aparenţele superficiale şi realitate.

Cum a studiat Flavell “diferenţa aparenţă/realitate”?

Un exemplu al lul Flavell (1986) este: un adult îi arată unui copil o maşină roşie. Acesta poate vedea că este roşie. Apoi adultul aşează maşina în spatele unui filtru de plastic care o face să pară neagră. Dacă întreabă “Ce culoare are maşina? Roşie sau neagră?”, un copil de 3 ani va răspunde “Neagră”, însă unul de 6 ani va răspunde
“Roşie”. Acest lucru se întâmplă chiar dacă adultul formulează întrebarea într-un fel în care pune accentul pe diferenţa aparenţă/realitate. De exemplu:

“Nu vreau să îmi spui că arată ca ochii tăi; vreau să îmi spui ce culoare este cu adevărat.”

Un copil de 3 ani va răspunde cu toate acestea „Negru”. Flavell scrie:

În aceste teste simple, în discuţie este diferenţa dintre modul în care lucrurile apar simţurilor în prezent şi cum sunt ele cu adevărat, ceea ce reprezintă, diferenţa între aparenţă şi realitate. Copilul de 6 ani se află în mod clar în posesia unor cunoştinţe cu privire la această diferenţă şi îşi dă rapid seama despre ce sarcină este vorba. Cel de 3 ani, care are mult mai puţine cunoştinţe, nu îşi dă seama. (Flavell, 1986)

Flavell susţine că învăţarea diferenţei dintre aparenţă şi realitate este „probabil rezultatul dezvoltării universale a speciei noastre.” Fără aceasta, am fi asemănători unui schizofrenic care nu poate face diferenţa între halucinaţii, iluzii şi realitate. Gradul nostru de conştientizare referitor la diferenţa aparenţă/realitate stă la baza capacităţii noastre de a distinge între fantezie, joc, satiră şi toate formele de interpretări, pornind de la „un lucru real”.

Diferenţa dintre aparenţă şi realitate pare să fie de asemenaea, problema care stă la baza experimentelor conservaţionale ale lui Piaget. Aceste experimente îi păcălesc pe copiii de 3 sau 4 ani, tocmai pentru că aceştia sunt influenţaţi de aparenţe. Ei nu înţeleg ideea de realitate care există separat faţă de aparenţe.


Metacogniţia (metacunoaşterea) în copilărie

Flavell numeşte conştientizarea de către copil a diferenţei dintre aparenţă şi realitate, un exemplu de metacogniţie, un concept pe care l-am întâlnit deja în Capitolul 6 (Memoria) şi Capitolul 7 (Cunoaşterea). Metacogniţia reprezintă conştientizarea propriilor noastre procese mentale şi apare în mai multe feluri. Este foarte importantă pentru capacităţile intelectuale umane. Aşa cum am devenit mai conştienţi de modul în care funcţionează mintea noastră, tot astfel devenim mai capabili în utilizarea capacităţilor şi în compensarea deficienţelor noastre.

Ce este metacogniţia? Cum a demonstrat Flavell deficienţele metacogniţiei printr-o întrebare simplă? 

Copiii mici pot fi extrem de ignoranţi în ceea ce priveşte procesele mentale de bază. Într-un studiu, Flavell şi alţi 2 cercetători au întrebat copii de 5 ani dacă au uitat vreodată ceva. 30% au răspuns că nu au uitat!

Chiar şi atunci când sunt învăţaţi să folosească strategii de procesare a informaţiei, copiii nu îşi utilizează întotdeauna noile abilităţi fără un imbold de la părinţi. Un exemplu clasic îl oferă cercetarea memoriei la copii. Adulţii care încearcă să-şi amintească ceva, vor repeta de multe ori informaţia, iar şi iar, în minte. Acest lucru ajută la menţinerea informaţiilor în memoria de lucru, astfel încât să poată fi păstrate; de exemplu, când formăm un număr de telefon.

Ce au descoperit Kingsley şi Hagan când au învăţat copiii să repete o listă de cuvinte?

Repetiţia este simplă pentru adulţi, dar nu apare în mod natural în cazul copiilor mici. Kingsley şi Hagan (1969) au învăţat câţiva copii de la grădiniţă să repete cuvintele dintr-o listă. Memoria lor s-a îmbunătăţit. Însă după folosirea repetată şi cu succes a tehnicii, copiii rareori au repetat singuri. A fost nevoie să li se reamintească să facă acest lucru, dacă nu aveau 7 ani sau mai mult. Copiii mai mari şi-au amintit şi au repetat singuri.

Rezultate similare au fost raportate de către Paris, Newman şi McVey (1982). Ei i-au învăţat pe copii să sorteze obiectele în categorii diferite înainte de a încerca să le memoreze. Acest lucru a îmbunătăţit simţitor memoria copiilor. Însă atunci când copiii au fost testaţi din nou folosind o sarcină asemănătoare, nu au reuşit să utilizeze singuri strategia. Aceasta ilustrează o dificultate importantă în învăţarea abilităţilor metacogniţiei. O abordare care „îi învaţă pe copii cum să se gândească la gândire”, de obicei produce rezultate bune în cercetări, însă unii copii vor folosi aceste abilităţi doar când sunt solicitate de către părinţi.


Dezvoltarea înţelegerii simbolurilor


Ce schimbare faţă de imagini are loc la copiii între 9 şi 19 luni?

În jurul vârstei de 9 luni, copiii nu înţeleg că obiectele văzute în imagini nu pot fi apucate cu mâna. DeLoache, Pierroutsakos, Uttal, Rosengren şi Gottlieb (1998) au studiat copii de 9 luni proveniţi din două ţări ce au culturi diferite -   Statele Unite şi Coasta de Fildeş - şi au găsit acelaşi comportament la fiecare: copiii au tratat obiectele din imagini ca şi cum ar fi reale, „chiar au încercat să le ia de pe pagină.” La 19 luni, ei au încetat acest comportament şi pur şi simplu au arătat obiectele din imaginile prezentate.

Copiii sunt cumva mai lenţi în ceea ce priveşte înţelegerea simbolurilor care se referă la obiectele din lumea reală. Un simbol are o relaţie abstractă cu un obiect din lumea reală sau un eveniment. De exemplu, hărţile sunt reprezentări simbolice ale mediului înconjurător. Un copil de 3 ani, de obicei nu poate înţelege scopul unei hărţi.

Cum a investigat DeLoache capacitatea simbolică a unui copil de 3 ani?

Într-un experiment ingenios, DeLoache (1995) a studiat capacitatea copiilor mici de a forma relaţii simbolice. Sarcina experimentală a implicat nişte jucării care au fost ascunse într-o cameră mare sau într-un model mic al aceleiaşi camere. Persoana care făcea experimentul i-a arătat unui copil unde era ascunsă jucăria într-o cameră, iar copilul trebuia să găsească jucăria corespunzătoare în cealaltă cameră. De exemplu, un ursuleţ de pluş putea fi ascuns în spatele unei perne de pe o canapea aflată în camera mare, apoi copilul trebuia să găsească un ursuleţ de pluş foarte mic, ascuns în spatele unei perne în miniatură de pe o canapea mică din camera model.

De ce copiii în vârstă de 30 de luni nu au reuşit?

De obicei copiii de 3 ani (36 de luni) rezolvă această sarcină. Ei ar putea găsi micul ursuleţ de pluş din cameră model, dacă îl văd pe cel mare care este ascuns în camera mai mare. Totuşi, copiii în vârstă de 30 de luni, doar cu 6 luni mai mici, de obicei nu reuşesc. Văd jucăria care este ascunsă în camera mare, dar când ajung în camera model, ei o explorează la întâmplare. DeLoache a emis ipoteza că aceştia nu au fost încă în măsură să formeze noţiuni abstracte. Ei au văzut asemănarea dintre cele două camere, dar nu au considerat camera model ca fiind o hartă a celei mari sau invers.

După aceea, DeLoache a păcălit un grup de copii de 30 de luni. Ea le-a spus copiilor că are un aparat de micşorat, care poate reduce dimensiunile camerei mari, transformând-o într-una mică. Pentru a demonstra cum funcţionează aparatul de micşorat, ea le-a arătat copiilor o păpuşă troll mare. Aceasta era amplasată lângă aparat, apoi au ieşit din cameră şi au intrat în alta în care au ascultat sunete generate pe calculator ”sunete produse de aparatul de micşorat atunci când lucrează.” S-au întors apoi în camera experimentală şi au găsit trollul micşorat de aparat. Copiii au fost complet păcăliţi. Ei chiar au crezut că trollul a fost micşorat. („Amintiţi-vă, cei mai mulţi dintre aceşti copii cred şi în Zâna măseluţă”, a subliniat DeLoche).

Ce s-a întâmplat când copiii în vârstă de 30 de luni au crezut că s-a micşorat camera?

Acum au ajuns la partea centrală a experimentului. DeLoache le-a arătat copiilor camera mare, apoi au părăsit zona, în timp ce aparatul funcţiona. Când s-au întors, camera mare (în formă de cort) nu mai era şi în locul ei se afla o cameră mică (model). „Vederea modelului, în locul camerei mari a avut un efect puternic”, a spus DeLoache.

Acum, după ce cei mici au fost învăţaţi că era aceeaşi cameră, numai că mai mică, nu au avut probleme în găsirea jucăriei în camera model, în acelaşi loc în care se afla în camera mare. Această demonstraţie inteligentă a evidenţiat că problema lor, în experimentul de mai devreme, a fost reprezentarea simbolică a celor două spaţii. Când a fost eliminată această problemă, ei nu au mai avut dificultăţi în îndeplinirea sarcinii. Nimic nu s-a schimbat de fapt cu adevărat, în afară de felul în care copiii au interpretat situaţia – ei au crezut că era un singur spaţiu, în loc de două – dar acest lucru a fost suficient pentru a depăşi dificultăţile anterioare. De asemenea, s-a stabilit ce le lipseşte copiilor la 30 de luni: abilitatea de a forma o relaţie abstractă între două spaţii.

Cum continuă această cercetare tema stabilită de către Piaget?

Deşi DeLoache nu l-a menţionat niciodată pe Piaget, această cercetare a continuat tema stabilită de Piaget cu 50 de ani mai devreme. Copiii nu se nasc cu toate structurile mentale de care au nevoie pentru a interpreta evenimentele din lumea înconjurătoare. Ei nu pot reprezenta noţiunile abstracte cum ar fi o cantitate de lichid (volum) sau harta unei camere. Ei obţin astfel de abilităţi de reprezentare pe măsură ce se dezvoltă, iar experimentele inteligente ne pot arăta când apare fiecare abilitate cognitivă.

Pot cimpanzeii maturi să îndeplinească această sarcină?

Cimpanzeii maturi au evident capacitatea de a forma o relaţie abstractă între două specii, aşa cum sunt definite operaţional de această sarcină. Comportamentul lor este asemănător cu cel al oamenilor în vârstă. Sarah Boysen, a cărei muncă ingenioasă cu cimpanzeii a fost menţionată în Capitolul 8, a demonstrat acest lucru în programul de televiziune Scientific American Frontiers (Frontierele ştiinţei americane). Dr. Boysen a ascuns o doză de suc în miniatură într-o casă de păpuşi, iar cimpanzeul a luat-o imediat din locul corespunzător din camera mai mare. Spre deosebire de copiii de 30 de luni, cimpanzeii adulţi au avut capacitatea de a utiliza un spaţiu pentru a-i face altuia harta.

Rezumat: copilăria

Mary Ainsworth este faimoasă pentru studiile referitoare la ataşamentul copiilor mici. Cei care sunt sigur ataşaţi sunt capabili să exploreze şi să se joace independent. Tipurile de ataşament par să provină din primii ani de viaţă şi persistă de-a lungul copilăriei şi probabil şi în continuare. Timiditatea, care implică de asemenea o problemă în confruntarea cu situaţii noi, este acum considerată a fi o trăsătură biologică.

Un studiu al unui „câştigător” de 6 ani, constată că aceşti copii acţionează ca nişte „câştigători” şi la 3 ani. Ceva important se pare că se întâmplă în primii 3 ani de viaţă. Burton White a scris o carte despre acest lucru, sugerând că iubirea intensă şi grija (şi libertatea de a sta într-un mediu sigur pentru copii), vor avea ca efect un copil de 3 ani cu adevărat fericit, sănătos şi cu un viitor luminos.

Stilurile parentale au fost studiate în cercetări clasice de către Diana Baumrind. Ea a constatat că, de multe ori, copiii părinţilor autoritari sunt temători şi evitanţi. Copiii părinţilor permisivi au fost indisciplinaţi şi nu prea fericiţi. Copiii părinţilor democratici, care au fost fermi dar iubitori, par să se dezvolte cel mai bine. Cu toate acestea, arătând multă dragoste unui copil, putem contracara efectele negative ale stilului parental autoritar.

Piaget este cel mai renumit cercetător care a studiat dezvoltarea cognitivă la copii. Experimentele sale de   „conservare” sunt bine cunoscute, deşi ele sunt mai mult demonstraţii simple, decât experimente adevărate în sensul modern (pentru că ele nu au grupuri de control şi analiză statistică a datelor). Piaget a descris o succesiune de etape în dezvoltarea cognitivă. În prima etapă, în stadiul senzorialo-motor, un copil nu are nici măcar  simpla conştientizare că obiectele ascunse continuă să existe (permanenţa obiectului).

În perioada următoare, preoperaţională, un copil gândeşte egocentric şi are capacitatea de a rezolva probleme de conservare. În jurul vârstei de 5-7 ani, un copil devine brusc conştient de lucruri, cum ar fi masa, cantitatea de lichid şi numărul. Acest lucru marchează avansarea copilului în stadiul operaţional concret, în teoria lui Piaget.

Flavell, un cercetător american, a studiat dezvoltarea copilului din punctul de vedere al diferenţei aparenţă/realitate. Aceasta pare să stea la baza experimentelor de conservare ale lui Piaget. O altă direcţie de cercetare implică metacogniţia, capacitatea de a „gândi despre gândire”. Copiii pot fi învăţaţi să-şi controleze procesele mentale pentru a-şi îmbunătăţi performanţele. Cu toate acestea, de multe ori copiii nu reuşesc să folosească aceste tehnici singuri, fără imboldul unui adult.

DeLoache a studiat capacitatea copiilor de a utiliza simboluri. Ea a constatat că cei de 36 de luni ar putea folosi un mic model al unei camere ca pe o hartă, pentru a localiza o jucărie aflată într-o cameră mai mare sau invers. Însă copiii în vârstă de 30 de luni nu reuşesc acest lucru. Atunci când ea i-a convins pe copiii de 30 de luni că modelul a fost exact aceeaşi cameră, micşorată de un aparat, ei au putut găsi jucăria. Acest lucru a stabilit ce le lipseşte copiilor respectivi: abilitatea de a face relaţia între două spaţii diferite, într-un mod abstract.




Traducere de Patricia David după Introduction to Psychology de Russell A. Dewey, cu acordul autorului. Traducerea este protejată de legea dreptului de autor