PsihologieNou-născuţii vin pe lume cu programe înnăscute care îi ajută să se adapteze la necesităţile existenţei de copil. De exemplu, viaţa fiecărui copil este salvată de multe ori de reflexul faringian (de vomă). Acest reflex  este o reacţie asemănătoare vomării (peristaltismul invers) care apare automat atunci când o substanţă ameninţă  să coboare din trahee în plămâni, în loc să treacă prin esofag şi apoi în stomac.

 

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.10: Dezvoltarea omului) - (Partea a II - Copilul nou-născut
) - Copilul nou-născut

Care sunt unele reflexe ale nou-născuţilor?

Reflexul de sucţiune (de supt) are o evidentă valoare de adaptare pentru sugari. Acesta este completat de reflexul profund (de înrădăcinare) – o tendinţă instinctivă de a se întoarce în direcţia în care este uşor atins obrazul. Acest lucru ajută copilul să găsească mamelonul.

Bebeluşii au un puternic reflex de strângere (a mâinii) pornit de uşoara atingere a palmei. Ei se agaţă instinctiv de părul şi hainele părinţilor. Reflexul de strângere este cel mai bine definit în primele săptămâni după naştere. Unii bebeluşi – nu toţi! – pot sta suspendaţi cu capul în jos, atârnaţi de o bucată de material textil, apucându-l cu ambele mâini şi picioare, precum un mic leneş din copac.

Unele dintre reflexele bebeluşului prefigurează abilităţi ce vor apărea mai târziu. Bebeluşii fac paşi simpli dacă sunt ţinuţi în poziţie verticală şi sunt lăsaţi să atingă uşor cu picioarele o suprafaţă orizontală.  


Diferenţele dintre nou-născuţi

Diferenţele dintre bebeluşi sunt evidente imediat după naştere. Asistentele care lucrează în creşele din spitale au un sistem sofisticat de clasificare pentru temperamentul copiilor: 1. dificil, 2. uşor, 3. între.

Ce diferenţe sunt evidente imediat după naştere?

Unii copii se nasc greu. Ei plâng mai uşor şi pentru o perioadă mai lungă, răspund mai puţin la dezmierdări şi atingeri liniştitoare şi par a fi speriaţi şi iritaţi de zgomote uşoare. Alţi copii se nasc uşor. Sunt calmi, nu sunt deranjaţi de zgomot şi sunt uşor de calmat când plâng. Aceste tipuri diferite de copii modelează atitudinile parentale, tot aşa cum comportamentul copiilor este modelat de către părinţi. 

O anumită categorie a bebeluşilor este dificilă pentru părinţi. Aceştia sunt bebeluşii născuţi prea mici pentru vârsta lor gestaţională (S.G.A.). Gestaţia este timpul petrecut în uter. Aceşti bebeluşi au o greutate mică la naştere, chiar dacă au stat toate cele nouă luni în uter. Sunt adesea iritabili şi dificil de liniştit – născuţi dificil. 

Care sunt copiii S.G.A. şi cum pot cauza probleme pentru părinţi?


Copiii S.G.A. uneori nu reuşesc să efectueze dansul mamă-copil (pagina următoare). În loc să arate liniştiţi când se odihnesc şi să răspundă la dezmierdări, ei arată îngrijoraţi şi devin chiar supăraţi dacă sunt luaţi în braţe. Acest lucru poate descuraja părinţii şi poate duce la eşecul ataşamentului părinte-copil. Astfel de copii ajung să se comporte normal mai târziu. Problema pentru părinţi este să îndure primele luni fără a se lăsa descurajaţi.

 

COMUNICAREA CU NOU-NĂSCUŢII

Posibil cea mai veche şi cea mai primitivă formă de comunicare între mamă şi copil se bazează pe miros. Michael Russell de la Universitatea din California a făcut o serie de studii care au arătat că bebeluşii de doar o lună şi jumătate ar putea distinge mirosul tamponului de sân purtat de mamele lor, faţă de cel purtat de altcineva străin care i-a alăptat.

Ce studii au arătat familiaritatea mirosului între mame şi copii?

Richard Porter şi Jennifer Cernoch de la Universitatea Vanderbilt au constatat că bebeluşii alăptaţi preferă mirosul tampoanelor purtate la subraţ de către mamele lor, în locul celor purtate de alte femei care îi alăptează. Un astfel de efect nu a fost găsit şi în cazul tatălui. Porter a arătat de asemenea, într-o cercetare follow-up, că 16 mame dintr-un număr de 20 au putut distinge mirosul hainelor purtate de copiii lor, faţă de cel al altor copii. (McCarthy, 1986)

Copiii normali comunică cu părinţii lor prin intermediul limbajului trupului la o vârstă fragedă. Cercetătorul Daniel Stern, autorul The First Relationship (1982), a făcut filme de mare viteză cu părinţi care interacţionează cu copiii. Atunci când filmele au fost redate încet şi vizionate cadru cu cadru, Stern a constatat că mişcările copiilor şi părinţilor au fost sincronizate (au avut loc în acelaşi timp sau imediat unele după altele). De exemplu, mama ar înclina capul; exact în acelaşi moment copilul ar mişca braţul în aceeaşi direcţie. Sau copilul ar zâmbi şi mama ar zâmbi de asemenea, câteva milisecunde mai târziu.

Cum "comunică" bebeluşii normali cu părinţii, înainte de a începe să vorbească?


Fiecare mişcare este orientată spre celălalt. Seamănă cu dansul împerecherii lebedelor. Nu se poate spune cine este liderul, ambii fiind blocaţi în interacţiunea lor. (Newman, 1977)

Pediatrul de la Harvard, T. Barry Brazelton, a comentat într-un interviu că mamele şi bebeluşii care relaţionează în acest fel îi bucură pe cei care îi privesc.

Ce zgomote speciale folosesc adulţii cu copiii?

Oamenii emit anumite sunete mai des atunci când se joacă cu un copil. Ei vorbesc mai tare, au o voce melodioasă pe care o folosesc doar cu copiii (şi este recunoscută peste tot în lume). De asemenea, fac diferite zgomote ("clic", sunet ce imită sărutul) pentru a atrage atenţia unui copil.

Ce dovezi sunt că sunetele "clic" sunt speciale pentru copii?

Adulţii fac aceste sunete ascuţite numai când încearcă să comunice cu un copil sau cu cineva pe care îl tratează ca pe un copil. Cercetătorul Eliott Blass a constatat că nou-născuţii răspund la aceste sunete. De exemplu, atunci când un clic a fost folosit ca semnal (stimul condiţional) într-o procedură clasică de determinare, copiii au fost determinaţi mai repede decât atunci când s-au folosit alte sunete.

Când Blass l-a consultat pe Arnold Gould, care este îngrijitor de mamifere la Smithsonian Institution, Gould i-a spus că toate mamiferele produc sunetul "clic" pentru puii lor, deoarece acest sunet este modul principal de comunicare între mamifere şi puii lor. "Dacă esti mamifer, faci clic", i-a spus Gould lui Blass.(Kolata, 1987)


PERCEPŢIA SUNETULUI ÎN UTER


DeCasper şi Fifer (1980) au adus dovezi că bebeluşii recunosc vocea mamelor la scurt timp după naştere. Folosind o suzetă ataşată la un aparat pentru testare, DeCasper şi Fifer au arătat că nou-născuţii ar suge mai mult dacă ar auzi o bandă cu vocea mamei lor, comparativ cu o bandă cu o voce necunoscută. Deoarece erau nou-născuţi, aceştia s-au familiarizat cu vocea mamei când erau în uter.

Cum arată DeCasper şi Fifer că nou-născuţii recunosc vocea mamei lor? Ce au descoperit DeCasper şi Spence?

Într-un studiu follow-up, DeCasper şi Spence au rugat 16 femei gravide să lectureze cartea Dr. Seuss, "The cat in the Hat" ("Pisica în pălărie") fetuşilor de două ori pe săptămână, în ultimele 6 săptămâni şi jumătate de sarcină. Au folosit din nou suzeta pentru a măsura răspunsurile copiilor.

Până în momentul în care copiii s-au născut, au auzit povestea timp de 5 ore. După naştere, DeCasper şi Spence au folosit testul din nou. De această dată, copiii au supt în timp ce ascultau o înregistrare cu mamele lor citind "The cat in the Hat" sau o altă poveste pentru copii "The King, the Mice, and the Cheese" ("Regele, şoricelul şi brânza"), care este tot un poem, dar care este scrisă în cu totul alţi metri. Bebeluşii au supt doar când au auzit "The cat in the Hat" (Kolata, 1984).

Cum au răspuns oamenii la vestea că bebeluşii ar putea "învăţa în uter"?

În ceea ce pare a fi o parodie a dezvoltării culturii în America, această cercetare a inspirat cursuri educaţionale pentru copii nenăscuţi! Un obstetrician din California, Rene Van de Carr a fondat "Prenatal University", cu un curriculum care a început cu patru luni înainte de naştere. Părinţii au folosit dispozitive speciale asemănătoare telefonului legate de mamă, pentru ca bebeluşul nenăscut să audă sunete ca alfabetul sau muzica clasică.

De ce guvernatorul Zell Miller din Georgia a oferit mamelor de nou-născuţi casete de muzică?

Nu există nicio dovadă că stimularea special aranjată ajută copiii mai mult decât stimularea naturală. Cu toate acestea, există unele dovezi în domeniul cercetării (de la Gordon Shaw şi colegii de la Universitatea din California), care sugerează că expunerea la muzica clasică, complexă, ar putea stimula dezvoltarea creierului la copii. Ca răspuns la această constatare, guvernatorul Yell Miller al Georgiei a convenit în 1998 cu Sony Corporation să doneze casete de muzică clasică mamelor de nou-născuţi din cuprinsul statului, împreună cu o broşură care făcea cunoscute beneficiile acestora. Programul deja a dispărut până în anul 1999, astfel încât se pare că doar anumite persoane din Georgia care vor intra la colegiu în jurul anului 2016 vor avea acest avantaj. 


IMPORTANŢA ATINGERII


Copiii, atunci când se află în uter, au parte de multă presiune şi mişcare. Însă cei născuţi prematur şi care stau într-un pătuţ de spital, nu au parte aproape deloc de această stimulare. Pentru a vedea dacă stimularea suplimentară ar putea ajuta copiii prematuri, Rice (1975) a repartizat aleatoriu un număr de 30 de copii născuţi prematur, într-un grup experimental şi unul de control. Grupul experimental a fost mângâiat şi masat pe tot corpul, timp de 15 minute, de 4 ori pe zi. Bebeluşii din grupul de control au primit îngrijirea normală dintr-un spital, fără masaj zilnic.

Ce cercetări a efectuat Rice în legătură cu copiii născuţi prematur?

La vârsta de 4 luni, copiii din grupul experimental au fost mai bine dezvoltaţi. Ei au avut reflexe motorii mai bune şi au fost „mai adaptaţi social şi mai energici”, răspunzând mai bine îngrijitorilor lor. Rice a notat de asemenea, faptul că bebeluşii păreau să se bucure de tratamentul experimental.

Sugarii au stat liniştiţi, au zâmbit, au stabilit contactul vizual şi au emis sunete. Mamele au observat acest comportament cu interes şi plăcere, fiind convinse că „bebeluşului îi place să fie mângâiat şi ţinut în braţe de mine.” (Rice, 1975)

Cum au sprijinit constatările lui Rice, cercetările de mai târziu ale lui Field?


Până la sfârşitul anilor 1980, mulţi cercetători au convenit că atingerea a jucat un rol important în dezvoltarea copilului. Cercetătoarea Tiffany Field a constatat că sugarii care au fost masaţi au câştigat în greutate cu 47% mai repede decât cei care nu au avut parte de masaj. Acest lucru s-a întâmplat chiar dacă cele două grupuri au mâncat aceeaşi cantitate de hrană. Sugarii masaţi au ieşit din spital de obicei cu 6 zile mai devreme, economisind o medie de 3.000 $ din costurile de spitalizare. (Trotter, 1987)

Cum are atingerea acest efect şi cum a fost demonstrat de către puii de şobolan?

De ce are atingerea acest efect? Se pare că atingerea stimulează substanţele chimice din creier, care sunt esenţiale pentru creştere. Cercetătorul Saul Schanberg şi asociaţii de la Duke University, au demonstrat acest lucru cu ajutorul puilor de şobolan (şobolani nou-născuţi). O substanţă chimică numită ODC (ornitin decarboxilază) a dispărut din creierul puilor de şobolan la 30 de minute după ce au fost despărţiţi de mama lor şi s-au oprit din creştere. ODC este o enzimă care stimulează producţia mai multor substanţe chimice din creier. În mod normal, mama linge puii, ceea ce stimulează eliberarea hormonilor de creştere. Schanberg a demonstrat acelaşi efect în experimentele de laborator.

„Nu am putut obţine de la tehnicienii de laborator să lingă puii”, spune Schanberg. Însă Gary Evoniuk, de asemenea de la Duke University, a observat că mângâindu-i cu o pensulă udă, obţin acelaşi efect (Barnes, 1988). Puii de şobolan care au fost stimulaţi zilnic cu pensula udă, au câştigat în greutate mai repede decât alţi pui, deşi toţi au primit acelaşi număr de calorii în hrana lor. Putem spune că un astfel de mecanism funcţionează şi la oameni, deoarece rezultatele obţinute de Tiffany Field sunt izbitor de asemănătoare, în special creşterea în greutate fără nicio diferenţă a aportului caloric.

Motivele de stress ale mamelor pot scădea greutatea copiilor la naştere?

Descoperirile ar putea, de asemenea, explica de ce mamele care sunt foarte stresate în timpul sarcinii, au adesea copii subponderali. Stresul eliberează medicamente analgezice numite endorfine, aflate în sistemul nervos uman. Endorfinele inhibă producţia de ornitin decarboxilază, hormonul din creier ce stimulează creşterea. Cercetătorii de la Duke au aflat că pot reproduce efectele creştere-oprire dezvoltare ce au loc la separarea puilor de şobolan de mama lor, injectându-le endorfine.


INFORMAŢIILE PROCESATE DE BEBELUŞ

Tot felul de capacităţi surprinzătoare au fost confirmate la copiii mici. Am discutat deja câteva dintre acestea: imitarea imaginii feţei şi recunoaşterea vocii mamei. Aici sunt altele:

Care sunt alte capacităţi descoperite la nou-născuţi?


Indicarea. Thomas Hannan, un cercetător de la Duke University, a adus dovezi video în care copii de 3-8 săptămâni pot arăta cu degetul. Acest lucru a fost adevărat, chiar dacă părinţii nu l-au observat şi nu au crezut că bebeluşii au fost destul de mari pentru a arăta cu degetul. Comportamentul este identic cu cel al copiilor de 1 an, spune Hannan. La vârsta de 1 an, părinţii recunosc gestul de a arăta cu degetul pentru că se aşteaptă la el. (Turkington, 1992)

Numărarea. După ce cercetătorii de la începutul anilor 1990 au adus dovada că bebeluşii au „un simţ al numărării” înnăscut, a apărut o întreagă ramură a psihologiei cognitive pentru a investiga problema. Rezultatele sunt amestecate; unii susţin că au verificat fenomenul, alţii spun că bebeluşii doar răspund la semnalele simple de percepţie. (Azar, 1999).

Regula învăţării limbii. Bebeluşii sunt mai atenţi la propoziţiile cu structuri nefamiliare, decât la cele cu structuri familiare. Acest lucru sugerează că sunt sensibili la regulile de formare a limbii, la un anumit nivel, mult înainte de a putea vorbi. (Marcus, Vijayan, Rao, & Vishton, 1999).

Cum este folosită obişnuinţa în multe dintre aceste studii?

Cele mai multe studii folosesc paradigma obişnuire/dezobişnuire (numită şi eliberarea din obişnuinţă; vezi pag. 229). Obişnuinţa este tendinţa sistemului nervos de a reacţiona din ce în ce mai puţin la un model familiar. Bebeluşii se obişnuiesc cu modelele vizuale familiare şi în cele din urmă nu se mai uită la ele. Ei devin atenţi şi încep din nou să privească, dacă văd un model nou (ceva ce nu au mai văzut înainte).

Pentru a arăta că un bebeluş poate „număra”, acestuia i se pot prezenta o serie de imagini cu două obiecte, aşezate mereu în poziţii aleatorii şi având culori variate. În cele din urmă, copilul oboseşte şi începe să se uite în altă parte. La un moment dat, o imagine cu trei obiecte este introdusă (în serie). Îndreptarea atenţiei bebeluşului către noul stimul, uitându-se la el pentru mai mult timp în comparaţie cu seria precedentă, este considerată ca o nouă dovadă a faptului că bebeluşul observă diferenţa dintre două sau trei elemente.

Constatările de mai sus sunt surprinzătoare, dar probabil mai puţin surprinzătoare dacă ne dăm seama că au fost evidenţiate astfel de capacităţi şi la animale. Tot ce se află în lista de mai sus reprezintă o formă de abilitate cognitivă implicită sau nonverbală, foarte diferită de abilităţile cultivate în şcoală, unde este necesar un efort conştient.


SUMAR: COPILUL NOU-NĂSCUT

Nou-născuţii apar pe lume cu reflexe înnăscute, care îl ajută să supravieţuiască. Acestea includ reflexul faringian, reflexul de sucţiune, reflexul de înrădăcinare şi cel de strângere a mâinii. Atingerea este importantă pentru bebeluşi. Masajul zilnic îi ajută să crească pe copiii născuţi prematur.

Oamenii comunică în mod natural cu nou-născuţii prin mişcări sincronizate cu ale lor. Nou-născuţii sunt sensibili la mirosul şi la sunetele mamei. Iritabilitatea copiilor este diferită în funcţie de felul în care se nasc (uşor sau greu), bebeluşii cu SGA (mici pentru vârsta de gestaţie) prezentând dificultăţi speciale. Aceştia îşi revin de obicei după primul an.

Nou-născuţii au tot felul de capacităţi cognitive, nebănuite cu câteva decenii în urmă. Pot arăta cu degetul, iar unii se pare că sunt interesaţi de numere şi de obiecte în mişcare, fapte evidenţiate în experimente speciale care au fost organizate pentru a testa aceste abilităţi fără a solicita copilul să facă ceva mai complex decât să îşi mişte ochii sau să sugă dintr-o suzetă. Acestea sunt abilităţi cognitive „implicite”, care nu au nevoie de niciun cuvânt sau de controlul conştient al proceselor mentale.



Traducere de Patricia David cu acordul autorului. Textul este protejat de legea drepturilor de autor