Introducere în psihologieDupă Freud, noua sa metodă de sondare a amintirilor unui pacient fără hipnoză necesita terapii mai lungi decât cea cathartică (ce necesita hipnoză). Pacienţii păstrau o amintire clară a terapiei şi se puteau gândi, departe de doctor, la ce învăţaseră.

 

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.13: Terapii) - (Partea a I: Terapii psihodinamice) - Sigmund Freud. Abuzul sexual din copilărie

Pentru că tehnica nu necesita hipnoză, putea fi folosită pentru toată lumea. Cu o fiabilitate stranie, procedura a dezvăluit incidente traumatice responsabile pentru primele simptome ale isteriei. De exemplu, unei fete de optsprezece ani, care  avea tulburări anxioase şi dificultăţi de respiraţie i-au dispărut simptomele atunci când aceasta (cu o mare revărsare de emoţie) şi-a amintit de încercarea tatălui ei de a o seduce, la vârsta de paisprezece ani.

O altă pacientă, îndrăgostită în secret de soţul surorii ei, s-a vindecat atunci când şi-a amintit cum stătea în picioare lângă patul surorii ei ce era pe moarte, gândind un lucru groaznic: "Acum el este din nou liber şi pot fi soţia lui". Când şi-a adus aminte de incident, simptomele ei de anxietate s-au înrăutăţit pentru un timp, apoi au dispărut.


Ce model a pretins Freud că a găsit, prin 1896?


Prin 1896 Freud a pretins că a descoperit un model definit în amintirile pacienţilor săi, exprimat în timpul episoadelor cathartice. Ei aduceau mereu în discuţie sexul sau o legătură cu sexul. De fapt, cu un pic de impuls, fiecare dintre pacienții săi putea să-şi amintească că a fost victimă a unor tentative de seducţie în timpul copilăriei.


Ce credea Freud cu privire la cauza specifică a isteriei? Ce a scris el?


Evenimentul faţă de care subiectul păstrează o amintire inconştientă este o experienţă precoce [neobişnuit de timpurie] de relaţii sexuale cu excitaţie reală a organelor genitale, datorată seducţiei sexuale a unei alte persoane, iar perioada de viaţă în care acest eveniment fatal a avut loc este tinereţea cea mai timpurie - până la vârsta de opt sau zece ani, înainte ca copilul să fi ajuns la maturitate sexuală. O experienţă sexuală pasivă înainte de pubertate: atunci acest lucru este etiologia specifică [cauza] isteriei.

Aproximativ în optsprezece dintre cazurile de isterie am fost în măsură să descopăr această conexiune, în fiecare caz în parte şi, în cazul în care circumstanţele au permis, am confirmat descoperirea prin succesul terapeutic. (1962/1896, p.199)


Ulterior Freud şi-a schimbat părerea. Într-o decizie care este încă aprig dezbătută, Freud a declarat că multe dintre aceste amintiri fuseseră fantezii sau confabulaţii (amintiri false), mai degrabă decât amintiri reale ale unor tentative de seducţie. Nu contează, spunea el, pentru că amintirile false arătă totuşi modul în care o persoană gândeşte şi simte în copilărie. Freud a ţinut mult la teoria sa privind drama familială ce includea ideea fanteziilor sexuale din copilărie, astfel că într-un sens nu conta pentru el dacă amintirile de seducţie sexuală din copilarie erau reale sau nu, ele reflectau ceea ce el credea că reprezintă o dramă emoţională universală a copilăriei.

Unii psihologi de astăzi cred că Freud a procedat corect în identificarea multora dintre amintiri ca fiind confabulaţii, deoarece el încuraja anumite tipuri de amintiri în stări asemănătoare hipnozei, iar amintirile false apar cu uşurinţă în astfel de circumstanţe. Alţii cred că Freud a făcut o mare greşeală, pentru că seducţia sexuală din copilărie este de fapt destul de comună şi poate provoca într-adevăr efecte cu ecou tulburător mai târziu in viaţă.


Cum l-ar fi putut influenţa pe Freud "cel de-al 19-lea pacient" al său?


De ce s-a răzgândit Freud şi a decis că pacienţii săi îşi fabricau singuri amintirile lor? Nu putem şti cu siguranţă, dar unii cercetători sugerează că Freud a fost influenţat de "cel de-al nousprăzecelea pacient", el însuşi. Freud a realizat o foarte amănunţită (freudienii spun uneori "eroică") auto-analiză în 1897. În acel timp, Freud credea că el şi fraţii şi surorile lui aveau cu toţii semne de comportament isteric. Dacă aceste simptome ar fi fost întotdeauna legate de experienţe sexuale perverse, aşa cum credea Freud, aceasta ar fi însemnat că tatăl lui Freud îşi molestase copiii, ceea ce era de neconceput. Astfel (conform acestei teorii), Freud a decis că amintirile timpurii ale pacienţilor săi fuseseră doar fantezii. Aceasta l-a exonerat pe tatăl său de un astfel de blam.


Care este dovada că Freud a evitat să blameze taţii?


Există alte dovezi că Freud a avut reţineri cu privire la taţii vinovaţi. Florence Rush, care a cercetat acest subiect pentru cartea ei The Best Kept Secret, a subliniat că Freud a făcut modificări extraordinare pentru a evita să învinuiască taţii în pagina tipărită, chiar şi atunci când aceasta presupunea modificarea datelor. Freud face referire la seducţia făcută de guvernante, surori, frați, mătuși şi unchi, dar niciodată la taţi. Un caz descris mai devreme, o fată de 18 de ani, care a fost molestată, la vârsta de 14 ani, a fost descris într-un articol în care Freud a dat vina iniţial pe unchiul ei. Doar 30 de ani mai târziu, în 1925, el a dezvăluit că "unchiul" fusese de fapt tatăl fetei.

Toate acestea fac să sune ca şi cum Freud s-ar fi implicat într-un fel de acoperire, iar amintirile pacienţilor săi ar fi fost reale. Dar problemele nu sunt chiar atât de simple. Probabil că unii dintre pacienţii lui Freud şi-au falsificat amintirile. Freud îi îndemna să aibă astfel de amintiri în timp ce ei stăteau întinşi în linişte într-o stare similară hipnozei. Psihologii moderni ştiu că oamenii hipnotizaţi confabulează cu uşurinţă (completează) amintiri la sugestia  hipnotizatorului şi, mai târziu, le este imposibil să distingă fanteziile induse hipnotic de amintirile autentice.


Ce dovezi există că amintirile de abuz sexual pot fi uitate? De ce  această dovadă nu este neapărat convingătoare pentru reprimare?


Toată problema memoriei recuperate a devenit destul de controversată. Unii psihologi susţin că nu există nicio dovadă suficient de bună asupra reprimării amintirilor ca fenomen. Alţii indică date care arată că unii oameni uită într-adevăr abuzul sexual. Psihologul Linda Meyer Williams a constatat că 38 din 100 de femei cu un istoric de abuz sexual în copilărie, documentat în dosarele lor de spital, nu şi-au putut aminti de incident ca adulţi (Bower, 1993). Dar toate amintirile cu privire la evenimentele vieţii sunt pline de lacune. Elizabeth Loftus, un expert proeminent în memorie, citează date care arată că amintirile de abuz sexual sunt uitate (şi amintite) la rate care nu sunt diferite de alte experienţe de viaţă (Holden, 2000).

Poate că unii dintre pacienţii lui Freud şi-au expus amintirile reale, iar alţii au avut amintiri false în urma întrebărilor exploratorii ale lui Freud. Pare totuşi destul de puţin probabil ca 18 pacienţi la rând să fi avut  aceeaşi problemă.


Ce a decis Freud în cele din urmă?


În cele din urmă Freud a decis că nu contează dacă amintirile erau adevărate sau false, pentru că ele funcţionau psihologic ca şi cum ar fi fost adevărate. Freud a început să pună mai puţin accent pe amintiri. În final, Freud a renunţat să mai încerce eliminarea simptomelor unul câte unul şi s-a centrat pe ameliorarea de lungă durată a persoanei ca întreg (un obiectiv pe care el nu l-a atins, potrivit unor critici - Freud a publicat doar o mână de studii de caz şi nici unul nu a prezentat o ameliorare consecventă pe termen lung). Însă Freud nu a minimalizat importanţa  catarsisului. El a scris în 1925: "Metoda catartică a constituit precursorul imediat al psihanalizei şi, în ciuda oricărei prelungiri a terapiei şi oricărei modificări a teoriei, ea este încă cuprinsă în nucleul său".