Copii agresiviAgresiunea poate fi definită ca orice comportament realizat cu intenţia  de a-i răni pe alţii. Cel ce răneşte accidental pe altcineva nu este de obicei considerat agresiv, dar o persoană care încearcă să rănească pe cineva (chiar dacă nu reuşeşte) este considerată agresivă.

 

 

 

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.15: Psihologia socială) - (Partea a IV-a: Comportamentul ostil şi de întrajutorare) - Agresiunea umană. Cum devenim agresivi



Care este diferenţa dintre agresiunea antisocială şi cea prosocială?


În timp ce majoritatea oamenilor ar presupune că agresiunea este întotdeauna antisocială (literal "împotriva societăţii"), există atât forme antisociale, cât şi prosociale de agresiune. Agresiunea prosocială este cea care susţine regulile sau normele societăţii. Un spărgător de bănci este angajat în agresiunea antisocială, în timp ce un ofiţer de poliţie care arestează un jefuitor de bănci este angajat în agresiunea prosocială.

Cauzele agresiunii

Psihologii au crezut mult timp că frustrarea cauzează agresiunea. Într-o carte denumită Frustrarea şi agresiunea, Dollard şi colegii săi de la Yale au decretat teoria în termeni absoluţi: "agresiunea este întotdeauna o consecinţă a frustrării" (Dollard, Doob, Miller, Mowrer, si Sears, 1939, p. 1).

Primele studii de psihologie socială au furnizat unele dovezi care au părut  a susţine această teorie. De exemplu, Barker, Dembo, şi Lewin (1941) au arătat unor copii o cameră plină de jucării atractive. Unora dintre copii le-au permis imediat să se joace cu jucăriile. Pe alţii i-au obligat să stea şi să privească din afara camerei. Când, în cele din urmă, li s-a permis pătrundă înăuntru şi să se joace cu jucăriile, cei din grupul secund s-au angajat într-un comportament mai agresiv, precum aruncarea jucăriilor peste tot şi spargerea lor.

Ce s-a întâmplat ulterior cu ipoteza frustrare - agresiune?

Ipoteza frustrare / agresiune a stimulat multe cercetări, dar rezultatele nu au reuşit să confirme teoria. Yates (1962) a cercetat 50 de studii şi a găsit doar puţin suport pentru ipoteza frustrare / agresiune.

Dacă ipoteza frustrare / agresiune a căzut în dizgraţie, unii psihologi au sugerat că durerea cauzează agresiunea. Din nou, studiile pe animale nu au furnizat un foarte bun suport pentru teorie. În cele mai multe cazuri, atunci când animalele au simţit durerea, ele au manifestat mai degrabă reacţii defensive, decât agresiune.

Ce produce agresiunea?

Deci, ce produce de fapt agresiunea? În societăţile de primate de toate tipurile posibile, căutarea statutului duce la agresiune. Animalele sunt agresive unele cu celelalte pentru dominaţie, alungarea rivalilor romantici şi pentru a-şi menţine o poziţie înaltă într-o ierarhie de grup.

La om, o influenţă predominantă o are învăţarea pe baza observării comportamentului agresiv  manifestat în familie sau la televizor. Studiul cel mai faimos care arată efectele învăţării observaţionale a agresiunii este cercetarea făcută de Bandura, Ross şi Ross cu păpuşa Bobo  (1961). O păpuşă Bobo este o păpușă gonflabilă, cu o greutate de nisip în partea de jos, astfel încât de fiecare dată când este doborâtă, aceasta se înalţă imediat. Ea îi invită pe copiii mici la agresiune (lovire). (Aceste jucării nu sunt aproape niciodată numite păpuşi Bobo în magazinele de jucării, dar aşa au fost denumite în acest studiu). Bandura, Ross şi  Ross au aranjat ca nişte copii de grădiniţă să vizioneze un adult ce petrecea nouă din zece minute într-un joc agresiv, cu o păpuşă Bobo cu cinci picioare. Adultul respectiv asambla mai întâi câteva jucării, apoi îşi îndrepta atenţia spre păpușa Bobo. El o dobora la pământ, o lovea în aer, făcea comentarii furioase la adresa ei şi o lovea cu un ciocan.

Ce a reprezentat celebrul studiu cu "Păpuşa Bobo"?

Mai târziu, copiii au fost puşi într-o situaţie uşor frustrantă. Copiilor li s-au dat o parte din jucăriile lor preferate, care apoi le-au fost luate. Cei mai mulţi dintre cercetători încă mai credeau în ipoteza frustrare / agresiune,  la momentul respectiv, aşa că ei au presupus că acest lucru va mări probabilitatea de agresiune. Ulterior, copiii au fost lăsaţi într-o cameră cu o păpușă Bobo cu trei picioare şi alte jucării, cum ar fi creioane colorate, păpuşi, jucării şi urşi. Cercetătorii i-au observat pe copii în secret timp de 20 de minute. Copiii care au asistat adultul ce lovise păpușa Bobo erau mult mai tentaţi să lovească propria păpușă Bobo cu trei picioare. Un grup de control (care nu au privit  adultul ce abuza păpușa Bobo) era mai puţin predispus să acţioneze agresiv.

În alte studii, o înregistrare video a unui adult agresiv s-a dovedit a fi la fel de eficace în stimularea jocului agresiv al copiilor ca expunerea la un adult real. Astfel, această cercetare a lui Bandura, Ross şi Ross (1961) s-a transformat într-unul dintre primele studii care au sugerat o legătură între violenţa de la televizor şi violenţa comportamentului din viaţa reală.

Variaţiuni ale experimentului au arătat că agresiunea era mai probabil să apară în cazul în care (1) adultul luat ca model era recompensat pentru acţiunea sa agresivă faţă de păpușă (2) adultul  model era de acelaşi sex cu copilul (3) copilul avusese o relaţie anterioară de prietenie cu adultul cu rol de model. Cercetătorii au descoperit că preşcolarii ce fuseseră evaluaţi ca fiind mai agresivi erau mai tentaţi să urmărească un film care expunea agresiunea, iar băieţii erau mai predispuşi la agresivitate decât fetele.