Sindromul disforic de gen. Sexul nu înseamnă acelaşi lucru cu genul, ci este o activitate biologică, iar ca şi comportament reprezintă o activitate care are ca scop satisfacţia sexuală. Aceasta poate sau nu să fie direcţionată către o altă persoană.

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.16: Sex, prietenie şi iubire) - (Partea a II-a: Tulburări sexuale şi terapia sexuală) - Tulburări de natură sexuală

Genul, aşa cum psihologii folosesc termenul, este identificarea psihologică a unei persoane ca fiind de sex masculin sau feminin.

Sindromul disforic de gen este diferit de homosexualitate. Disforia este opusul euforiei, aceasta însemnând suferinţă şi nemulţumire. Disforia de gen se referă la alienare şi la insatisfacţia faţă de propriul aspect exterior. O persoană disforică de gen se simte ca o femeie într-un corp masculin sau ca un bărbat într-un corp feminin.

O astfel de disonanţă poate apărea din cauza fluctuaţiilor hormonale în timpul perioadelor critice de dezvoltare în uter. Aşa cum am văzut în prima secţiune a acestui capitol, hormonii pot modifica dezvoltarea organelor interne de reproducere, organelor externe de reproducere şi comportamentelor tipice sexului... toate în diferite momente.

Identitatea sexuală interioară a unei persoane poate fi formată într-un moment diferit faţă de cel al formării organelor sexuale. Dacă nivelul de testosteron este prezent în timpul unei faze, dar absent în timpul celeilalte, rezultatul va fi o nepotrivire între identitatea sexuală interioară şi cea exterioară.

În anii 1960 şi 1970 au fost efectuate multe operaţii de schimbare de sex pentru persoanele care s-au simţit cu adevărat „prinse într-un alt corp”. O persoană care trece de la un gen la altul se numeşte transsexual sau (cum se spune mai nou) o persoană transgen. În cazul în care se doreşte, chirurgia poate finaliza tranziţia aspectului exterior. După o examinare detaliată a istoricului întregii vieţi a individului şi a formării hormonilor, plus o perioadă de aşteptare pentru asigurarea că decizia nu a fost impulsivă, un medic poate utiliza procedurile chirurgicale pentru a modifica organele genitale externe. Hormonii finalizează procesul completând cu dezvoltarea sânilor la bărbaţi sau creşterea părului pe corp la femei.

Sunetul vocii nu poate fi schimbat, deoarece acest lucru depinde de structura corzilor vocale. Manierele caracteristice sexului opus pot fi cultivate, deşi, istoric vorbind, după operaţie transsexualii au adoptat, uneori, comportamente sexuale exagerate stereotipe. Un studiu a arătat că transsexualii deveniţi din bărbaţi femei au folosit manierele feminine, postura şi mişcarea, mult mai mult decât un grup de control de femei „selectate pentru aspectul lor feminin” (Allgeier & Allgeier, 1984).

Câteodată persoana care îşi face operaţie de schimbare de sex are înfăţişarea convingătoare a unui individ de sex opus. Pe de altă parte, unii oameni nu par a fi de sexul opus nici după o intervenţie chirurgicală, indiferent de cât de mult s-ar strădui. O operaţie de schimbare de sex, îndepărtarea părului şi administrarea hormonilor feminini nu pot schimba însă şi vocea, înălţimea ori structura oaselor faciale.

Johns Hopkins de la University Medical Center, cel care a iniţiat operaţiile de schimbare de sex, a realizat un studiu pentru urmărirea pe termen lung, comparând 29 de transsexuali care au suferit intervenţii chirurgicale de schimbare de sex, cu 21 de persoane cu sindrom disforic de gen care nu au avut parte de intervenţii chirurgicale. După mulţi ani de la operație, cele două grupuri nu au diferit în realizările educaţionale, stabilitatea locului de muncă, sau ajustarea relaţiilor maritale (Restak, 1979). De asemenea, cercetarea a arătat că mai mulţi pacienţi au fost nemulţumiţi de reconstrucţia organelor sexuale.

Date fiind costurile mari şi ireversibilitatea modificărilor, această cercetare a descurajat operaţiile de schimbare de sex. În consecinţă, deşi operaţiile de schimbare de sex sunt încă efectuate astăzi, ele nu mai sunt efectuate la fel de frecvent și uşor ca la începutul anilor 1970, iar cei mai mulţi transgeni (cum au fost denumiţi în 1990) îmbracă şi joacă rolul sexului opus fără intervenţii chirurgicale.


Parafilia


Parafiliile sunt atracţiile sexuale neobişnuite sau nepotrivite (termenul provine de la para adică în afara sau neobişnuit şi philia care înseamnă atracţie sau interes). Acestea includ fetişuri (obsesia pentru obiecte neînsufleţite, cum ar fi pantofi sau lenjerie), exhibiţionism, travestism, voyeurism, zoofilie (actul sexual cu animale), masochism şi sadism şi o varietate de alte curiozităţi sexuale precum excitarea în prezenţa fecalelor sau a urinei.

Parafiliile implică întotdeauna ceva interzis. Un voyeur poate fi atras, din punct de vedere sexual, dacă priveşte prin gaura cheii o femeie care se dezbracă. Aceleiaşi persoane poate să nu îi placă sexul obişnuit din cuplu, unde lipsesc factorii de risc şi interzişi.


Travestism


În travestism excitaţia sexuală se obţine prin îmbrăcarea în hainele sexului opus. Travestiţii nu sunt neapărat homosexuali, de fapt, într-un sondaj al abonaţilor revistei Transvestia doar 10% s-au descris ca fiind homosexuali. Travestiţii de obicei raportează schimbarea vestimentaţiei în cea a sexului opus (cross-dressing) înainte de pubertate (Buhrich & Beaumont, 1981). Buhrich şi Beaumont afirmă, de asemenea, faptul că cross-dressingul este adesea însoţit de fantezii de supunere în sclavie (fiind legat sau dominat).

Atât bărbaţii, cât şi femeile pot adopta vestimentaţia specifică sexului opus, dar se pare că bărbaţii o fac doar pentru senzaţii sexuale tari. Travestiţi de sex masculin nu suferă neapărat de disforie de gen. Ei pot fi perfect fericiţi ca bărbaţi, dar le place la nebunie să îmbrace hainele sexului opus.

Definind travestismul ca un comportament sexual, mai degrabă decât ca o manifestare a disforiei de gen, Levine şi Lothstein (1981) au afirmat că toţi travestiţii sunt bărbaţi. Money (1981) a fost de acord. El a descoperit că femeile care se îmbracă precum bărbaţii, indiferent dacă acestea sunt heterosexuale, lesbiene, transsexuale, pur şi simplu se simt mai confortabil în îmbrăcăminte masculină şi nu se simt excitate sexual din acest punct de vedere.


Exhibiţionism


Exhibiţionismul („flashing” – expunerea indecentă) este cea mai comună formă de parafilie. Aproape toate persoanele arestate pentru exhibiţionism sunt de sex masculin. Poate că acest lucru se datorează faptului că anumite subculturi acceptă exhibiţionismul ca fiind normal pentru femei şi chiar le oferă o rampă de lansare profesională, cum ar fi dansul exotic.

Exhibiţionismul reprezintă o treime din cazurile de arestări de agresiune sexuală. Exhibiționistul tipic debutează pe la 20 de ani şi se expune în faţa femeii de 16 – 30 de ani. Aproximativ jumătate dintre exhibiţionişti raportează absenţa satisfacţiei actului în sine, ei apreciază reacţia şocată a femeii şi folosesc incidentul ca temei pentru fanteziile de mai târziu din timpul masturbării. Dacă femeia nu dă nicio atenţie exhibiționistului sau îi spune că este ridicol ori bolnav mintal, acest lucru va ruina calitatea erotică a evenimentului.

Exhibiţioniştii nu reacţionează prea bine la tratament. Recidivismul (repetarea delictului şi a arestării pentru acelaşi motiv) este comun printre exhibiţionişti (Allgeier & Allgeier, 1984). Femeile, de obicei, consideră exhibiţioniştii „enervanţi şi ciudaţi”, mai degrabă decât periculoşi (Rosen & Hall, 1984). Cu toate acestea, exhibiţioniştii au adesea un istoric cu alte tulburări, cum ar fi pedofilia (atracţia sexuală faţă de copii), care ar putea să nu fie atât de inofensive.


Masochism şi sadism


Persoana masochistă este excitată sexual prin rănire, bătaie sau dominare. Termenul provine de la numele lui Leopold Sacher-Masoch, care a scris romane despre astfel de oameni şi a fost un masochist el însuşi. A fost un nobil care se potriveşte unui stereotip de persoane masochiste. Adesea, acestea sunt persoane care ocupă funcţii cu statut înalt sau de autoritate, cum ar fi „directori, politicieni, judecători şi bancheri” (Master, Johnson şi Kolodny, 1982). Experţii cred că actul de supunere la durere sau dominaţie este o „evadare” pentru astfel de oameni, care le permite să se comporte în moduri interzise prin rolul lor obişnuit din viaţa publică (Leo, 1981).

Sadicii se bucură provocând durere asupra altora. Aşa-zisele saloane S&M din oraşele mari răspund nevoilor sadicilor şi masochiștilor sexuali oferindu-le bice şi alte echipamente pentru a-şi exprima fanteziile sexuale. Multe site-uri de pe internet răspund nevoilor comunităţii BDSM (Robie/Dominare/ Sadism/Masochism), care are propriile sale cluburi, societăţi şi purtători de cuvânt care atestă că acesta este modul lor de exprimare sexuală pe care îl preferă şi l-au ales în mod voluntar.


Tratamentul tulburărilor sexuale


Cele mai frecvente probleme sexuale întâlnite la bărbaţi sunt ejacularea prematură şi impotenţa. Prima se referă la orgasmul apărut imediat după începerea actului sexual, prescurtându-l prin eliminarea dorinţei bărbatului şi incapacitatea de a menţine erecţia. Impotenţa este incapacitatea unui bărbat de a menţine o erecţie.

Cea mai comună problemă sexuală la femei este anorgasmia, incapacitatea de a avea orgasm. Atât bărbaţii, cât şi femeile pot suferi din cauza lipsei dorinţei, care poate sau nu să fie considerată o tulburare sexuală. Mulţi oameni sunt perfect fericiţi şi fără sex. Pe de altă parte, o scădere bruscă a dorinţei sexuale, într-o relaţie, poate indica o problemă precum depresia, un dezechilibru hormonal sau nemulţumirea faţă de relaţie.

Dificultăţile sexuale apar, ocazional, la persoanele altfel decât normale. În cazul în care persistă şi interferează cu o viaţă sexuală normală, tratarea lor poate necesita terapie. Problemele comune enumerate mai sus răspund la terapiile simple, care funcţionează pentru majoritatea oamenilor.


Terapia sexuală devine tot mai complicată


În anii 1980 şi 1990, meseria de terapeut sexual a devenit mult mai dificilă şi complicată. Oamenii citeau despre soluţiile simple şi mulţi dintre ei erau capabili să se trateze fără a mai plăti pentru un terapeut. Medicii de familie au început să ofere mai lejer recomandări despre astfel de tehnici.

Terapeuţii sexuali au început să întâlnească un nou tip de clienţi: persoane cu probleme dificile care se opuneau la auto-vindecare. Pentru a rezolva aceste probleme, un terapeut trebuia să facă mai mult decât pur şi simplu a recomanda o tehnică. Era nevoie de psihoterapie de durată sau consiliere de cuplu. Dar chiar şi atunci, problemele erau dificil de rezolvat.

Aşa cum Sidney Jourard observase cu mulţi ani înainte: "Din experienţă, problemele care îmi sunt prezentate ca presupuse problemele pur sexuale se dovedesc a fi în mod inevitabil, problemele care apar din relaţii confuze". (Jourard, 1961)

În zilele noastre, tulburările sexuale nu sunt în mod necesar tratate de către un terapeut sexual. În cele mai multe cazuri, clienţii beneficiază de pe urma vizitelor la un terapeut care este interesat de întreaga persoană. Un astfel de terapeut nu abordează doar problemele sexuale, ci întreaga relaţie.

Traducere: Ana Mitran

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.