Disonanţa cognitivăUna dintre cele mai puternice influențe asupra schimbărilor de atitudine o are  motivația oamenilor de a-și menține coerența între atitudinile și comportamentele proprii. Inițiatorul teoriei disonanței cognitive este Leon Festinger.

 

 

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.15: Psihologia socială) - (Partea I: Influenţele grupului) - Disonanța cognitivă

Festinger este autorul lucrării O teorie a disonanței cognitive din anul 1957.

Care este experimentul pe care  Aronson l-a considerat ca fiind cel mai important din psihologia socială? Ce s-a întâmplat în acel experiment?

Festinger și Carlsmith (1959) au adus teoria disonanței cognitive în atenția psihologilor sociali americani. Eliot Aronson, el însuși un psiholog social renumit  și un fost student al lui Festinger, a comentat mai târziu într-un interviu că experimentul lui Festinger și Carlsmith a fost " cel mai important din istoria psihologiei sociale" (Un misionar pentru psihologia socială, 1984).

Citeşte şi: Disonanţa cognitivă - conflictele interioare

La începutul experimentului lui Festinger și Carlsmith, studenților voluntari li s-a cerut să realizeze o sarcină simplă și plictisitoare. Înainte ca ei să plece, experimentatorul le comunica, individual, că asistentul său de cercetare nu putea să-l ajute în ziua următoare. Ar fi subiectul dispus să facă o mică favoare  experimentatorului? Favoarea consta în a ţine locul asistentului de cercetare, care  trebuia să pregătească subiecții pentru experiment, inducându-le o atitudine pozitivă față de el. "Ai vrea, te rog, să spui următorului subiect care vine la rând că experimentul a fost distractiv și plăcut?" Subiecţii care acceptau  să facă acest lucru erau  plătiţi apoi cu un dolar sau cu douăzeci de dolari.

Țineți cont de faptul că douăzeci de dolari era o mulțime de bani în 1950, echivalentul a peste  o sută de dolari acum. Deci, unui grup i s-a plătit  o mulțime de bani pentru a-l minţi pe următorul subiect cu privire la experimentul plictisitor. Altui grup i se plătea mult mai puțin. Subiecții din ambele grupuri, de obicei, au fost de acord să spună subiectului următor că experimentul a fost interesant.

Care a fost  diferenţa dintre subiecţii de douăzeci de dolari  și cei de un dolar în privinţa schimbării de atitudine?

Festinger și Carlsmith au fost curioşi să vadă dacă subiecţii şi-ar schimba propriile atitudini, în sensul apropierii lor de cele pe care le exprimau (ca o minciună) faţă de  următorul subiect. Rezultatele au fost surprinzatoare. Oamenii care au fost plătiţi cu  douăzeci de dolari pentru a minți au manifestat mai puțină schimbare în atitudinea lor. Când experimentatorii le-au cerut ulterior să spună adevărul, subiecții  plătiţi foarte bine au spus că experimentul a fost, de fapt, plictisitor. Pe de altă parte, persoanele care au fost plătite doar cu un dolar au fost mult mai tentate să spună, când au fost întrebate ulterior, că experimentul "nu a fost rău" sau că a fost "interesant".

Cum putem explica acest lucru? Festinger a observat că subiecții au fost puşi într-o poziție incomodă din punct de vedere psihologic. Lor nu le-a plăcut experimentul, dar li s-a cerut să mintă și să spună că le-a plăcut. Cum îşi justificau ei comportamentul lor faţă de ei înşişi? Subiecții care primiseră 20 de dolari nu  au avut nicio dificultate în acest sens. Ei fuseseră plătiţi cu o mulțime de bani ca să mintă și  asta explica de ce au mințit. Deci, ei nu aveau de ce să-şi schimbe atitudinile lor adevărate.

Cum a explicat  Festinger rezultatele?

În schimb, subiecții care au primit doar un dolar nu au avut cu adevărat un bun motiv să mintă. Pentru a-și reduce senzaţia de disconfort pe care o simțeau cu privire la minciună, ei trebuiau să se convingă singuri că le-a plăcut de fapt experimentul. Atitudinea lor se schimbase  pentru a se potrivi cu comportamentul lor, reducându-se astfel sentimentul inconfortabil de disonanță:

Așa cum a spus Festinger în  O teorie a disonanței cognitive (1957): "Existența disonanței, fiind incomodă psihologic, va motiva persoana  să încerce să reducă disonanța și să atingă consonanța".

Cu alte cuvinte, contradicția (disonanța) dintre atitudine și comportament este incomodă, astfel că aceasta motivează o persoană să-și schimbe comportamentul sau atitudinea (oricare dintre ele este mai ușor de schimbat), pentru a elimina contradicția. Dacă cineva are o atitudine negativă față de ceva, dar se comportă ca și cum s-ar bucura, aceasta-i cauzează disonanță. Acest lucru este incomod, dacă persoana respectivă nu are o explicație bună pentru comportamentul său (cum ar fi faptul că a fost plătită cu o mulțime de bani). Pentru a realiza consonanța, aceasta trebuie să întreprindă ceva. De obicei, comportamentul fiind anterior perioadei de timp în care persoana simte disonanța, el nu mai  poate fi schimbat. Prin urmare, atitudinea persoanei este cea care va suferi modificări.

Ce implicații are teoria  disonanței cognitive în privinţa schimbării atitudinilor?

Această dinamică subtilă face din disonanța cognitivă un instrument puternic pentru schimbarea atitudinilor. Aceasta înseamnă că, dacă dorești să-ţi schimbi atitudinea, tot ce trebuie să faci este să-ţi schimbi comportamentul, atitudinile  se  vor schimba la rândul lor. Dacă  nu ești plătit cu mulți  bani sau nu ţi se oferă alte stimulente pentru a asuma un comportament anume, te vei convinge singur că-ţi place ceea ce faci sau că, oricum, ai vrut să faci acel lucru.

Un exemplu concret poate fi mișcarea pentru drepturile civile din anii 1960 din Statele Unite ale Americii. Mulți oameni au rezistat desegregării școlare, spunând: "Nu poți schimba comportamentul oamenilor înainte de schimbarea atitudinilor lor." Argumentul segregaționiștilor a fost că societatea trebuia să aștepte până când atitudinile oamenilor cu privire la amestecarea raselor se vor  fi schimbat, înainte de integrarea  școlilor.

Psihologii familiari cu teoria disonanței au afirmat exact contrariul. Cercetările lor au sugerat că, dacă s-ar  schimba în primul rând legile,  forțând o schimbare de comportament, atitudinile oamenilor ar urma să se schimbe după aceea. În mare parte, după ce  desegregarea a fost impusă prin lege, cei mai mulți oameni, care  se opuseseră iniţial, au decis că a fost un lucru bun, per ansamblu.