În modelul clasic Atkinson & Shiffrin, primul compartiment este denumit registru senzorial. Registrele senzoriale sunt numite astăzi mai degrabă depozite senzoriale. Ele sunt mici sisteme de întârziere asociate fiecărui simţ.
Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.6: Memoria) - (Partea a II-a: Diverse tipuri de memorie) - Memoria iconică
Menţin tiparul de stimulare înaintea declanşării atenţiei. Depozitele senzoriale sunt sisteme senzoriale şi totodată sisteme de memorie pentru că păstrează informaţia după ce stimulul extern dispare. Alte denumiri pentru depozitele senzoriale sunt buffere senzoriale sau depozite pe termen foarte scurt.
Memoria iconică este depozitul senzorial pentru văz. Termenul de icon înseamnă formă sau imagine. Ulric Neisser (1967) a propus acest cuvânt pentru a transmite ideea că memoria iconică păstrează un duplicat al imaginii care se formează pe retină. Memoria iconică a fost menţionată pentru prima oară în era modernă de George Sperling (1963). Sperling a supus subiecţii unor teste în cadrul cărora a luminat mai multe rânduri de litere pe un ecran timp de o fracţiune de secundă pentru a vedea câte dintre litere pot fi citite după expuneri foarte scurte.
Sperling a utilizat un tahistoscop, instrument inventat de Volkmann în 1859 pentru a înlocui metodologia curentă de folosire a scânteilor electrice pentru a produce scurte expuneri vizuale. Tahistoscopul utiliza o diafragmă asemănătoare celor ale aparatelor de fotografiat pentru a proiecta o imagine pe un ecran pe o durată scurtă de timp de ordinul milisecundelor (miimi de secundă). În experimentul lui Sperling subiecţii au văzut un şir de litere trecând prin faţa ochilor săi foarte repede precum următoarele:
W P X T
M R C S
L H Y D
Li s-a cerut să citească cât de multe litere posibil în timpul scurtei zăriri. De obicei puteau citi 3 sau 4 litere. Apoi Sperling a încercat o variaţie a experimentului său numit metoda relatării parţiale. După ce a proiectat literele a inserat un sunet cu ton înalt, mediu sau jos. În funcţie de ton, subiectul citea rândul de sus, din mijloc sau de jos al literelor.
Pentru că tonul venea după citirea literelor, ai putea crede că nu îi influenţa pe subiecţi. Totuşi, Sperling a descoperit că atâta timp cât tonul era pus la 250 de milisecunde (un sfert de secundă) după proiecţie, subiecţii puteau relata 3 din 4 litere din orice şir. Se pare că păstrau o amintire a întregii imagini pentru un sfert de secundă.
Cum se face că există acest sistem de memorare? Mişcările oculare au loc în aproximativ un sfert de secundă, iar în timpul unei mişcări bruşte oculare, informaţia vizuală de la ochi la creier este întreruptă. În timpul acestui sfert de secundă, sistemul memoriei iconice păstrează informaţia de la ultimul loc unde s-a fixat ochiul („fixare oculară” anterioară). Prin urmare memoria iconică ajută la maximizarea informaţiei utile disponibilă pentru sistemul vizual, păstrând informaţia venită de la o fixare a ochiului în timp ce se mută pe următorul punct de fixare.
Parţial din cauza memoriei iconice, nu ne dăm seama de golul dintre fixaţiile ochiului. În mod asemănător, subiecţii lui Sperling erau inconştienţi de golul dintre proiecţia literelor şi ton. Ei pur şi simplu aşteptau tonul potrivit şi citeau rândul corespunzător. Ei credeau că imaginea literelor era încă vizibilă pe ecran atunci când se auzea tonul. De fapt citeau literele de pe imaginea lor iconică atunci când sunetul apărea.
Imaginea iconică este completă. Conţine toate informaţiile senzoriale disponibile prin intermediul retinei ochiului. Totuşi, durează doar o fracţiune de secundă şi nu poate fi folosită în mod voluntar la un moment ulterior. Probabil locaţia imaginii iconice este chiar circuitul retinei. Tehnicile experimentale complexe demonstrează cum urmele senzoriale individuale sau „pozele” pot fi păstrate totodată în zonele de procesare vizuală din creier până la 5 minute. Spre deosebire de imaginile iconice, amintirile imaginilor care durează câteva minute sunt „accesibile proceselor de nivel mai înalt”, precum încercarea de a-ţi aminti o poză (Ishai and Sagi, 1995). Acest al doilea sistem poate că este utilizat de oamenii care deţin aşa-zisa memorie fotografică, numiţi eidetici, despre care vom discuta mai târziu.
