Introducere in psihologieÎn perioada lui Ebbinghaus, din anii 1880 până la revoluţia codificării din 1960, amintirile erau considerate a fi asemănătoare unor instantanee care puteau fi extrase întocmai din memorie. Apariţia conceptului de codificare a schimbat lucrurile.

 

 

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.6: Memoria) - (Partea I: De la Ebbinghaus la codificare) - Memoria ca o construcţie

 

Odată cu apariţia punctului de vedere care introduce în ecuaţie codificarea, oamenii de ştiinţă au început să gândească mai realist în privinţa cerinţelor de stocare a amintirilor umane. Ei au realizat că ar fi mult mai eficient să stochezi instrucţiunile de creare a unei amintiri decât amintirea însăşi.

Pentru a înţelege această distincţie, gândeşte-te cât de dificil ar fi să depozitezi mii de prăjituri. Ar necesita o mică magazie. Însă mii de reţete (instrucţiunile de pregătire a unei prăjituri) pot fi stocate într-o cutie cu notiţe sau într-o bază de date pe calculator. Când este timpul să „îţi aminteşti” cum se face o prăjitură, reţeta este recuperată şi prăjitura este din nou coaptă, urmând instrucţiunile. Este mult mai eficient decât să stochezi prăjituri întregi, iar acelaşi lucru se aplică şi în cazul amintirilor. Amintirile nu sunt „stocate pe de-a întregul”. În loc de asta, depozităm informaţiile utilizate pentru a genera o imagine, un cuvânt sau o scenă din trecut. De fiecare dată când ne amintim ceva, producem o nouă construcţie.

Precum un cofetar care face o prăjitură, putem realiza greşeli în timpul reconstruirii amintirilor. Câteodată introducem schimbări din care rezultă un produs total diferit. Erorile de memorie sunt comune. Doar pentru că o amintire pare reală, nu înseamnă că este exactă.

Un student oferă următorul exemplu:


„Acum mulţi ani, am locuit împreună cu familia în Mexico City. Obişnuiam să petrecem Crăciunul şi celelalte sărbători în Acapulco, staţiunea unde pot fi văzuţi faimoşii scafandri care sar de pe stânci.

Cu puţini ani în urmă, povesteam o experienţă foarte realistă unor prieteni în legătură cu moartea unuia dintre scafandrii, la care am fost martor. Scafandrul s-a aruncat de pe stâncă, judecând greşit stâncile crestate care se aliniau în apă şi a murit la impact. 

Părinţii mei au auzit din greşeală conversaţia şi mi-au mărturisit mai târziu că, deşi evenimentul s-a petrecut într-adevăr, eu nu am fost prezent în acel moment. Şi totuşi mi s-a părut atât de real: stăteam pe umerii tatălui meu, uitându-mă peste mulţimea de turişti, peste stâncile masive, peste valurile care se spărgeau, la acel scafandru şi la Oceanul Pacific nesfârşit de albastru.

Sunt sigur că acesta este un exemplu de construcţie care pare a fi o amintire. Chiar dacă îmi amintesc acest lucru prin intermediul ziarelor sau a televizorului, nu ştiu de ce ziua mi se pare a fi foarte reală.” [Arhivele autorului]


Erorile de memorie reprezintă o problemă supărătoare pentru terapeuţii care se confruntă cu recuperarea amintirilor. Oamenii îşi amintesc uneori incidentele traumatice de la începutul vieţii, câteodată cu ajutorul încurajărilor venite din partea terapeuţilor care se aşteaptă să le găsească. Este însă foarte dificil de spus, fără dovezi care să confirme, dacă incidentele s-au petrecut de fapt aşa cum sunt amintite. Problemele de memorie sunt totodată problematice pentru avocaţi. Răspândirea testării ADN a dezvăluit numeroase cazuri în care identificarea realizată de martorii oculari a condus la încarcerarea incorectă a unor persoane. Problema nu este uşor de rezolvat, deoarece chiar şi atunci când oamenii sunt solicitaţi să fie atenţi pentru a evita distorsiunile memoriei, tot comit greşeli (Winkelspecht & Mowrer, 1999).

 

 

Rezumat. De la Ebbinghaus la codificare


Hermann Ebbinghaus a pornit o lungă tradiţie în cercetarea memoriei odată cu munca sa legată de silabele fără sens, publicată în 1883. Ebbinghaus a dorit să studieze memoria lucrurilor învăţate pentru prima dată, necontaminate de efectele asocierilor din experienţa anterioară. Silabele lui fără sens intenţionau să fie stimuli noi, fără niciun înţeles.

Ebbinghaus a documentat curba uitării care arată pierderea rapidă a informaţiilor din memorie la scurt timp după începerea intervalului de reţinere, urmată de rate progresiv mai lente de uitare. Această curbă a uitării este valabilă pentru multe tipuri de materiale, deşi un cercetător (Linton) a descoperit că amintirile experienţelor personale urmează o pierdere constantă, liniară.

Testele de reamintire includ învăţarea serială (care solicită subiectul să păstreze ordinea stimulilor) şi reamintirea liberă (care presupune reamintirea elementelor în orice ordine). Amintirea liberă este tipul de memorie cu cele mai puţine constrângeri, deoarece ordinea rememorării elementelor este lăsată la latitudinea subiectului.

Testele de recunoaştere sunt diferite faţă de testele de reamintire, deoarece în testele de recunoaştere subiectului îi este prezentat un item ce trebuie amintit apoi şi după aceea el este întrebat dacă i se pare sau nu familiar. Metoda da/nu este mai puţin precisă decât metoda alegerii forţate, pentru că dacă soliciţi un raţionament cu răspunsul da sau nu, oamenii adoptă diferite niveluri de încredere pentru a răspunde „Da”. Dacă foloseşti o alegere forţată între alternative, atunci oamenii trebuie să aleagă un singur element pe care îl recunosc. Testarea prin alegere forţată elimină efectele răspunsului influenţat şi se demonstrează a fi eficientă pentru testarea memoriei de recunoaştere. Prin folosirea imaginilor ca stimuli în testarea recunoaşterii cu alegere forţată memoria de recunoaştere pare a avea o capacitate „aproape nelimitată”.

Noua eră în cercetarea memoriei, care a evidenţiat conceptul codificării, a atras totodată atenţia psihologilor asupra naturii construite a memoriei. Este mult mai eficient să reţii codul pentru a produce o amintire decât să stochezi întreaga experienţă. Dacă presupunem că amintirile pe care ni le formăm sunt precum prăjiturile, atunci urmele amintirilor pe care le reţinem sunt asemănătoare reţetelor. De fiecare dată când retrăim o amintire, creăm o nouă construcţie, fiind posibil să includem erori în reconstituirile noastre. Amintirile false par a fi complet adevărate. Ele reprezintă o problemă pentru terapeuţi, care nu pot distinge cu uşurinţă dacă amintirea unei traume din copilărie este reală şi pentru avocaţi, care se confruntă cu distorsiunile memoriei în curtea de judecată.