MeditaţieMeditaţia se referă la o varietate de tehnici de relaxare şi concentrare a minţii, dezvoltate intens în culturile estice, precum cele din India şi Japonia. Ceea ce au multe forme de meditaţie în comun este depăşirea limitelor în procesele normale de gândire verbală.

 

 

 

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.3: Stările conştiinţei) - (Partea a IV-a: Meditaţia) - Meditaţia

În mod natural vorbim cu noi înşine tot timpul. Pentru a medita, trebuie să lăsăm limbajul să treacă fără angajarea minţii. Pentru a realiza acest lucru devenim conştienţi de realitate într-un mod mai direct. Procesul de gândire conştient poate să deranjeze, la început, făcând meditaţia greu de realizat pentru un începător. Acţiunea de a încerca să opreşti vocea interioară conduce de obicei la un rezultat de genul: „Hei, am reuşit. Nu mai vorbesc cu mine însumi”, urmat un moment mai târziu de: „Ups, de fapt nu meditez cu adevărat”.

 

Persoanele experimentate în meditaţie mărturisesc că atunci când gândurile conştiente apar în starea meditativă le lasă pur şi simplu „să treacă”, fără a încerca să le oprească. Meditaţia este realizată prin abandonarea gândurilor, nu pe încercarea de a le suprima. Acesta poate fi un proces nefamiliar pentru oamenii obişnuiţi cu mânuirea activă a gândurilor, fie prin pătrunderea lor sau prin îndepărtarea lor.

Începătorii se descurcă adesea mai bine dacă îşi concentrează atenţia pe respiraţie sau pe un sunet sau incantaţie repetată, pentru a preveni mintea să devieze. Există mai multe modalităţi de concentrare. Atenţia la respiraţie este una dintre cele mai utilizate. O formă clasică a meditaţiei include concentrarea pe centrul corpului, aproximativ la nivelul ombilicului. Indienii care practică yoga folosesc adesea o mantră, adică o silabă, un cuvânt sau o propoziţie repetată la nesfârşit.

Fast (1977) descrie ce se petrece atunci când cineva încearcă pentru prima oară să mediteze:

„Mintea se percepe brusc drept prizonieră. Se luptă să facă ceea ce a făcut întotdeauna, să viseze, să-şi imagineze, să rătăcească precum o veveriţă în cuşcă, să poarte conversaţii cu sine – orice pentru a evita realitatea momentului prezent. Devine întortocheată şi vicleană; gândeşte şi se preface că nu gândeşte. Şi deodată se cufundă într-o fantezie calmă, plăcută, iar meditaţia este spulberată. Iar apoi mintea se observă pe sine şi realizează că simplul fapt de a sta locului şi a fi prezentă este poate cel mai dificil lucru din lume.”

Fast foloseşte o tehnică simplă, străveche care nu depinde de nicio filosofie sau orientare religioasă. Îşi dedică o jumătate de oră pe zi pentru meditaţie, preferabil dimineaţa. Se aşază pe o pernă confortabilă, cu călcâiele în faţă, stând uşor ridicat. Următorul lucru pe care îl face este să se concentreze numai pe respiraţie. Nu face nimic deosebit.

„Acum meditaţia începe. Sunt tăcut la început şi îmi concentrez atenţia pe respiraţie. Nu încerc să-mi modific ritmul normal al respiraţiei, ci să-l urmez. Îmi mut atenţia pe nări odată ce inspir şi urmez mişcarea uşoară a plămânilor şi a diafragmei pe măsură ce aerul intră, iar apoi mă concentrez la fel pe expiraţie.

Număr zece astfel de respiraţii normale, fără a mă concentra pe nimic altceva. Atenţia este punctul crucial al meditaţiei, iar după ce am terminat de numărat, pe durata întregii perioade de meditaţie încerc cu toată voinţa să menţin treaz punctul de atenţiei asupra respiraţiei”. (p. 47)

Ce se întâmplă atunci când este dobândit calmul meditativ? Starea mentală rezultată, dacă poate fi numită aşa, este greu de descris. La începători, pot apărea senzaţii uimitoare din interior. Cei experimentaţi relatează o libertate de la ataşamentul faţă de simţuri sau procesul obişnuit de gândire, rezultând într-o stare pe care unii o descriu ca experienţă pură sau conştiinţă fără conţinut. Unii spun că e ca şi cum un ecran s-ar fi ridicat, iar realitatea e percepută direct, fără ca procesul de gândire să intervină.

Termenul de vid este uneori utilizat pentru a descrie această experienţă. El poate fi confuz pentru oamenii din vest, care interpretează vidul drept ceva lipsit de conţinut, gol. Pentru cei care meditează sentimentul este de plinătate, nu de goliciune. Mintea se eliberează de gândirea conştientă obişnuită, pentru a se umple cu lucrurile care sunt mereu prezente, dar niciodată pătrunse, un fel de senzaţie pură de a exista. Mulţi refuză pur şi simplu să descrie această experienţă, spunând că nu este ceva care poate fi formulat verbal.

Desigur, nu toată lumea are experienţe profunde în timp ce meditează, iar oamenii meditează din diferite motive. Pentru unii reprezintă o perioadă zilnică de relaxare. Pentru alţii este o practică religioasă. Un student din Thailanda mărturiseşte că pentru el înseamnă şi una, şi alta:

„În Thailanda se obişnuieşte ca un tânăr din familie să fie trimis pentru a deveni călugăr. Toţi călugării din Thailanda trebuie să mediteze minim patru ore pe zi. Mai întâi trebuie să ne axăm atenţia pe mişcarea respiraţiei. Apoi trebuie să repetăm în minte cuvântul Puth-Tra (pronunţia corectă pentru Buddha). În prima săptămână nu s-a petrecut nimic deosebit. Cea de-a doua săptămână a fost neplăcută; îmi amorţiseră foarte rău picioarele. În a treia săptămână am început să pătrund în primul nivel al meditaţiei. Mă simţeam relaxat şi foarte liniştit. Nu am reuşit să accesez al doilea nivel, fiindcă îmi era teamă rău că nu mă voi putea întoarce la starea normală, aşa că m-am decis să opresc meditaţia. Am fost călugăr timp de trei luni. Mai meditez din când în când. Astfel mă relaxez şi, în acelaşi timp, îmi arăt respectul faţă de Buddha”. [Arhivele autorului]

Studentul care a scris aceste lucruri se referă la diferite niveluri de meditaţie. Teoriile referitoare la stadiile sau nivelurile meditaţiei sunt foarte comune în religiile estice. Te poţi gândi că mintea este alcătuită din straturi. Pe măsură ce un nivel devine tăcut, cel de mai jos iese la suprafaţă. În final, cineva ajunge la o stare completă de linişte, deschidere sau plinătate (ce metaforă preferi). Această stare poate fi profundă şi iluminatoare.