Una dintre cele mai mari probleme în folosirea hipnozei pentru accesarea amintirilor este influenţa întrebărilor ajutătoare. Acestea sugerează ceva indirect prin transmiterea informaţiilor care ar putea stimula imaginaţia. Iată despre ce e vorba...
Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.3: Stările conştiinţei) - (Partea a III-a: Hipnoza) - Problema întrebărilor ajutătoare
Dacă un hipnotist întreabă: „Avea jefuitorul mustaţă”, subiectul ar putea răspunde afirmativ şi în acelaşi timp ar putea să-şi imagineze un jefuitor cu mustaţă, pur şi simplu pentru că întrebarea conţinea acea informaţie. Şi mai rău, dacă persoana insistă apoi, când nu se mai află sub influenţa hipnozei, aceasta va deveni o adevărată amintire.
Un experiment important a demonstrat acest efect. Laurence şi Perry (1983) i-au întrebat pe studenţii aflaţi sub hipnoză: „Te-a trezit ceva noaptea trecută în jurul orei 4?”. De obicei, ei au răspuns afirmativ. Cercetătorii au întrebat apoi: „A fost cumva un zgomot brusc”. Din nou, subiecţii au răspuns „Da”. Mulţi au continuat să descrie cum au fost treziţi în noaptea precedentă de un zgomot asemănător tragerii unui glonţ. Când au fost intervievaţi a doua zi, fără a fi hipnotizaţi, cei mai mulţi au insistat că amintirea era reală. Ei au mărturisit că au fost treziţi de un zgomot brusc, cu două nopţi în urmă. Când experimentatorii le-au dezvăluit că aceasta este o memorie falsă generată ca parte a unui experiment, câţiva dintre subiecţi s-au enervat şi au refuzat să creadă că amintirea nu era reală.
Întrebarea ajutătoare se referă la direcţionarea persoanei interogate. În cel mai rău caz, aceasta poate conduce la crearea unei scene imaginare. Procesul de inventare a unui lucru considerat apoi real se cheamă fabulaţie. Poate că de aici provine termenul de minciună; o fabulaţie este o minciună pe care o persoană o crede. Studiul lui Laurence şi Perry au arătat cât de uşor era să îi convingi pe oameni să fabuleze sub influenţa hipnozei. Este o problemă reală pentru aplicarea legii, deoarece dacă o persoană crede cu adevărat într-o amintire, niciun detector de minciuni nu va putea să dezvăluie adevărul.
Cercetarea controlată arată că erorile memoriei sub hipnoză sunt normale. Subiecţii care primesc o listă de cuvinte de memorat şi apoi sunt solicitaţi să şi le amintească, hipnotizaţi, sunt mai predispuşi să şi le amintească decât cineva care nu a fost hipnotizat. Dar fac totodată mai multe greşeli şi nu sunt capabili să distingă erorile de cuvintele amintite corect. Aparent, hipnoza diminuează pragul de acceptare a unui lucru ca adevărat, dar nu garantează acurateţea.
Din cauza faptului că întrebările ajutătoare pot stimula atât de uşor fabularea, trebuie să fie evitate cu atenţie în timpul interogaţiilor sub hipnoză din cadrul investigaţiilor unei infracţiuni. Sesiunile de hipnoză folosite pentru a obţine o mărturisire trebuie să fie înregistrate video, astfel încât un judecător sau un juriu să verifice veridicitatea lor. Martin Orne, un specialist care a studiat fabulaţiile din timpul hipnozei, a recomandat ca nicio dovadă obţinută prin hipnoză să fie admisă într-un caz dacă nu este confirmată de alte dovezi.
Rezumat
În timpul hipnozei, o persoană poate fi uşor influenţabilă prin hipersugestie. Persoana hipnotizată se concentrează pe instrucţiunile date de altcineva. Hipnotismul e uneori descris ca implicare imaginară.
În timpul inducţiei hipnotice, o persoană este solicitată să se concentreze pe micile schimbări ale corpului şi ale mediului înconjurător. Când hipnotistul observă schimbările care indică acceptarea sugestiilor sale (precum mişcarea pleoapelor, sau legănarea), el face noi sugestii, mai puternice, iar subiectul este indus în nivele mai profunde de implicare.
Sub hipnoza profundă, sugestiile pot fi emise pentru a fi realizate ulterior (sugestia post-hipnotică) sau unei persoane i se poate spune să uite evenimentele din cadrul hipnozei. Hipnoza poate spori uneori performanţa memoriei de a-şi aminti evenimente uitate demult. Totuşi, oamenii hipnotizaţi sunt cunoscuţi pentru crearea unor amintiri false pe care mai târziu le consideră a fi adevărate.