Introducere in psihologieComportamentul care vine în contradicţie  cu atitudinile avute anterior se numeşte comportament discrepant cu atitudinea. Acesta este tipul de comportament care creează disonanţă, prin urmare,  comportamentul care modifică atitudinile.

 

 

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.15: Psihologia socială) - (Partea I: Influenţele grupului) - Comportamentul  discrepant cu atitudinea

Ce este comportamentul discrepant cu atitudinea. Şi ce efect are?

Sears, Peplau, Freedman şi Taylor (1988) oferă un exemplu:

Mulţi tineri, atunci când sunt la liceu sau la facultate se revoltă împotriva modurilor rutiniere, conformiste ale lumii adulţilor  activi  obişnuiţi. Ei jură că nu vor să se lase prinşi în rutina lucrului de la 9 la 5, că nu vor purta costume şi cravate sau rochii standard. Fie că se descriu ca fiind boemi, beatnik, hippie sau punk, ei se îmbracă diferit, stau până târziu în noapte, beau, fumează sau consumă droguri şi, în general, nu se comportă în maniera convenţională  a clasei de mijloc  suburbane. Totuşi,  exact aceiaşi indivizi de multe ori capitulează câţiva ani mai târziu, ajungând să poarte costume şi cravate, să lucreze de la 9 la 5, să fie preocupaţi de maşina de tuns iarba sau de ipotecă  sau de următoarea creştere de salariu şi aşa mai departe. Mai mult decât atât, ei consideră  că este corect să procedeze astfel  şi cred că oamenii care nu se conformează nu ar trebui să fie angajaţi... De ce această schimbare?

Prin teoria disonanţei se poate argumenta că ei au început să se angajeze într-un comportament discrepant cu atitudinea  în momentul obţinerii primului lor loc de muncă,  tocmai pentru că  aceasta  era  condiţia locului de muncă... Ei au trebuit să se îmbrace adecvat  şi aşa mai departe. Însă aceasta a creat o disonanţă. Comportamentul lor a fost inconsecvent cu atitudinile lor. Ca urmare, cu timpul, ei şi-au adaptat atitudinile  pentru  ca acestea să devină mai  apropiate de comportamentul lor.

Ce modificări a suferit teoria disonanţei cognitive în anii 1980?

Mai multe exemple ale teoriei disonanţei cognitive se găsesc în capitolul 9 (Motivarea),  întrucât teoria disonanţei cognitive poate fi văzută atât ca o teorie a motivaţiei, cât şi ca o teorie a schimbării de atitudine.

Asemenea tuturor teoriilor  clasice ale psihologiei sociale, miile de studii de cercetare efectuate au adus modificări şi contestări ale ideilor originale. De exemplu, cercetătorii de la începutul anilor 1980 au observat că oamenii nu  erau  întotdeauna tulburaţi de disonanţă, aşa cum a considerat Festinger. Ei au  constatat, de asemenea,  că principiile disonanţei cognitive au  cea mai puternică forţă predictivă atunci când sunt implicate  sentimentul personal de integritate şi respectul de sine,  ca în exemplele de mai sus.

Ce a simţit Aronson  în legătură cu teoria disonanţei cognitive, la începutul anilor 1990?

Eliot Aronson, elevul lui Festinger,  a recunoscut că teoria a suferit unele modificări, dar el a evidenţiat faptul  că teoria disonanţei cognitive este totuşi un instrument puternic. Unul dintre cele mai mari beneficii ale sale  este faptul că face predicţii care contrazic adesea bunul-simţ. Aronson  a ajuns la concluzia că această teorie, propusă pentru prima dată în anii 1950, este încă "vie şi funcţională" (DeAngelis, 1990, în Krupat, 1994).

Sumar: Influenţele de grup

Multe dintre primele studii ale psihologiei sociale implică influenţele de grup asupra indivizilor.  Allport (1935) a propus un model al conformismului numit Curba-J, cu abateri mari, mai puţin frecvente decât abaterile mici. Sherif (1936) a constatat că persoanele dintr-un grup au ajuns la o normă de grup în judecarea mişcării unui punct luminos dintr-o cameră întunecată... mişcare care era de fapt o iluzie. Asch a constatat că oamenii au putut fi presaţi  să facă o judecată în mod evident incorectă, în cazul în care alte şapte persoane făcuseră acea judecată înaintea lor.

Experimentul lui Asch a stimulat o mulţime de cercetări cu privire la conformism. Stanley Milgram a fost unul dintre cei inspiraţi de către Asch. Milgram a efectuat celebrul studiu Obediența, în care subiecţii au fost conduşi să administreze, unei victime neajutorate, ceea ce ei credeau că erau şocuri. Spre surpriza psihiatrilor, cei mai mulţi oameni s-au conformat instrucţiunilor care păreau să  afecteze o altă persoană.

Atitudinea a fost un concept central al psihologiei sociale pentru mai mult de 60 de ani. O atitudine implică de obicei o judecată de valoare: îmi place sau îmi displace. Persuadarea este o încercare de schimbare a atitudinii. Hovland a subliniat  trei variabile care pot afecta persuadarea: caracteristicile comunicatorului, comunicarea  şi situaţia. Oamenii pot fi inoculaţi împotriva încercărilor de persuadare şi de propagandă prin expunerea lor la atacuri slabe şi învăţându-i cum să răspundă.

Teoria disonanţei cognitive a apărut în 1950 şi a avut un impact mare asupra psihologiei sociale. Ea se bazează pe ipoteza că oamenii caută coerenţa între comportamentul şi atitudinile lor. Dacă sunt forțați să facă ceva ce contrazice propriile judecăţi de valoare sau opinii, oamenii resimt disonanţa şi sunt motivaţi să-şi schimbe fie atitudinile, fie comportamentul, pentru a le aduce în consonanţă (acord) unele cu altele. Această teorie face  deseori predicţii contra-intuitive (de exemplu, faptul că o persoană plătită mai puţin va experimenta o mai mare schimbare de atitudine, în cazul în care i se va induce să aprobe o poziţie displăcută anterior). Aceasta face teoria deosebit de interesantă şi utilă.