Cele două modalităţi de gândire au fost redescoperite în anii 90. Raichle (1994), scriitor la Annual Reviews of Psychology, a verificat dovezile de la experimentele cu scanări ale creierului şi a ajuns la concluzia că există în creier două traiectorii distincte de procesare.
Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.3: Stările conştiinţei) - (Partea I: Conştiinţa) - Redescoperirea celor două tipare
O traiectorie tinde să fie activă în timpul fazei conştiente a învăţării, iar cealaltă în timpul procesării inconştiente sau automate. Procesul conştient al lui Raichle corespunde procesului serial al lui Neisser sau procesului analitic al lui Bruner. Procesul automat al lui Raichle are drept corespondent procesul paralel al lui Neisser sau cel intuitiv al lui Bruner. Denumirile se modifică, însă diferenţa rămâne aceeaşi.
În mod similar, Epstein (1995) a scris în American Psychologist că dovezile dezvăluie „două moduri de procesare a informaţiei: un sistem raţional şi un sistem bazat pe experienţă şi încărcat emoţional.” El a citat multe studii diferite care sugerau o „convergenţă a marii varietăţi de ipoteze teoretice” ce susţineau distincţia. A utilizat limbajul obişnuit pentru a descrie diferenţa, vorbind despre „conflictele dintre inimă şi creier”. Un sistem este activ în timpul activităţii intelectuale, conştiente, controlate (creierul), iar celălalt în timpul răspunsurilor emoţionale, inconştiente, involuntare (inima).
Cele două feluri de conştiinţă pot fi dublu disociate ca oricare alte procese mentale distincte. Cu alte cuvinte, vătămarea creierul poate distruge unul dintre ele, lăsându-l pe celălalt intact.
Acest lucru se poate întâmpla în cazul sindromului numit prosopagnosia sau orbirea facială. Unii pacienţi care suferă de leziuni cerebrale nu pot recunoaşte în mod conştient niciun chip, nici măcar propria faţă sau pe cea a examinatorului. Şi totuşi arată un răspuns emoţional în mod inconştient la chipurile familiare atunci când sunt monitorizaţi de un aparat similar detectorului de minciuni. „Inima” recunoaşte faţa familiară, deşi „creierul” nu o face. Alţi pacienţi cu leziuni cerebrale arată un răspuns contrar: nu dezvăluie niciun fel de reacţie emoţională la chipurile familiare, dar pot în mod conştient să recunoască feţele şi să le numească (Newcombe & Lie, 1995).
Un alt exemplu este condiţionarea prin frică. Când un sunet este prezentat de mai multe ori înaintea unui şoc electric, două consecinţe apar de obicei:
1. Subiectul are o memorie conştientă a sarcinii. De exemplu, subiectul îţi poate vorbi despre participarea la experiment.
2. Subiectul arată un răspuns emoţional (autonom) la sunetul care a precedat şocul, aşa cum este măsurat de un dispozitiv asemănător cu detectorul de minciuni. De exemplu, dacă sunetul e pornit la un moment oarecare, acul aparatului sare.
Bechara, Tranel, Adolphs, Rockland şi Damasio (1995) au descoperit că şi aceste răspunsuri pot fi dublu disociate. Au găsit un pacient cu leziuni lângă amigdală, care este responsabilă pentru frică şi furie. Pacientul cu o astfel de leziune îşi amintea faptul că un sunet puternic se auzea înaintea şocului electric, dar nu arăta nicio reacţie emoţională.
Un alt pacient suferea de vătămări lângă hipocamp, o zonă implicată în crearea amintirilor conştiente. El arăta un răspuns emoţional la sunet, dar era incapabil de a-şi aminti că a fost legat de un şoc. Un al treilea pacient, cu leziuni atât la amigdală cât şi la hipocamp, „nu a dobândit nici condiţionarea [emoţională], nici faptele”.
Dacă cele două procese pot fi dublu disociate, fiecare parte poate fi eliminată fără a o afecta pe cealaltă, atunci ele reprezintă procese distincte ale sistemului nervos. Acest aspect susţine viziunea lui Neisser (şi a celorlalţi care au împărtăşit-o). Există o diferenţă fundamentală între procesele mentale intelectuale, controlabile, amintite în mod conştient (pe de o parte) şi reacţiile emoţionale, automate, inconştiente (pe de alta).
Rezumat
George Mandler, un psiholog cognitiv, a sugerat că gândirea conştientă e necesară atunci când ne confruntăm cu evenimente noi sau neaşteptate, în mod special cu învăţarea, cu raţionamentele, cu rezolvarea problemelor. Odată ce o activitate precum şofatul este bine deprinsă, o putem realiza automat. Totuşi, atunci când învăţăm să efectuăm o astfel de activitate, trebuie să fim atenţi sau să fim conştienţi de sarcină. Chiar şi după ce activitatea devine automată, evenimentele neobişnuite ne obligă să devenim atenţi.
Actul învăţării pare a începe cu procesele inconştiente. Experimentele sau învăţarea implicită ne arată că oamenii îşi dau seama de un tipar (şi pot găsi răspunsuri corecte bazându-se pe el) cu mult înainte să fie capabili de a-l descrie în cuvinte.
Efectul atenţiei concentrate e vizibil în timpul scanărilor creierului. O zonă numită girusul cingular anterior din lobii frontali joacă un rol important în controlarea atenţiei şi a planificării detaliate. Referinţele la procesele „executive” din cunoaştere se referă la acest tip de activitate.
Neisser a sugerat în 1963 că procesele mentale apar în două varietăţi distincte. Una dintre ele este conştientă, realizată pas cu pas şi supusă controlului executiv. Bruner a numit-o gândire analitică. Celălalt tip de proces mental este pasiv, realizat în paralel şi mai dificil de controlat. Bruner l-a numit intuitiv. Propuneri similare pentru cele două stări ale conştiinţei au apărut de mai multe ori recent.
