Experimentul obedienţei. MIlgramCa  student, Stanley Milgram a aflat despre experimentele lui Asch asupra conformităţii şi s-a întrebat dacă ar exista vreo modalitate de a le folosi pentru a studia supunerea faţă de autoritate. Iată în continuare ce experiment a efectuat.

 

 

 

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.15: Psihologia socială) - (Partea I: Influenţele grupului) - Obedienţa omului. Studiul lui Milgram (1951)

Milgram a spus mai târziu, într-un interviu cu Carol Tavris (Milgram, 1992):
Am încercat să mă gândesc la o modalitate de a face experimentul lui  Asch despre conformism mai semnificativ în raport cu fiinţa umană. Am fost nemulţumit de faptul că testul privind conformismul consta în judecăţi  cu privire la linii. M-am întrebat dacă grupurile ar putea exercita presiuni asupra  unei persoane  în îndeplinirea unui act cu un impact  uman mai evident, eventual să o determine se  comporte agresiv faţă de o altă persoană,  căreia, de exemplu,  să-i administreze  şocuri din ce în ce mai severe. (p.xxxi)

 



Milgram  a trecut la testarea acestei idei, iar experimentul său a devenit celebru. Celebritatea lui  Milgram s-a datorat şi filmului educaţional realizat pe baza experimentului şi care a fost numit  Obedienţa (1965). În film erau prezentate scene din experimentul real. Decenii după experiment, acest videoclip a rămas unul dintre resursele cele mai solicitate de la centrele audio / video din universităţi .

Experimentul lui Milgram  începea cu o întâlnire dintre doi subiecţi şi un experimentator. Unul dintre subiecţi  era de fapt complicele  experimentatorului, dar celălalt subiect nu ştia acest lucru. Experimentatorul  explica faptul că experimentul fusese conceput pentru a studia "efectul pe care îl are pedeapsa asupra memoriei." Unul dintre subiecţi urma să acţioneze în calitate de profesor, celălalt  în rol de elev.

Cei doi subiecţi  extrăgeau  câte un bileţel  pentru a vedea cine urma să fie profesor sau elev. De fapt, pe ambele bucăţi de hârtie  era scris profesor, astfel că subiectul naiv (cel care nu era complicele  experimentatorului)  era întotdeauna ales în rol de profesor. Celălalt subiect, un bărbat amical de vârstă mijlocie, anunţa  întotdeauna  că biletul său spunea  elev.

Care a fost succesiunea de evenimente din experimentul lui Milgram?

Acum (explica experimentatorul laboratorului) elevul va fi condus într-o altă cameră, iar profesorul va citi o listă de cuvinte perechi  la un microfon. Elevul va asculta la difuzorul din cealaltă cameră.  Apoi, profesorul va citi primul cuvânt dintr- o pereche, iar elevul va alege din patru cuvinte numerotate, cuvântul pereche, apăsând butonul cu numărul corespunzător. Ori de câte ori elevul îşi va aminti cuvântul pereche în mod corect, profesorul va trece la perechea  următoare de cuvinte. Ori de câte ori elevul va face o greşeală, profesorul îi va administra  un şoc electric. Şocurile vor creşte în intensitate cu fiecare eroare.


Generatorul de şocuri folosit de Milgram
"Generatorul de şocuri" a lui Milgram


Cercetătorul indica un generator de şocuri înfricoşător de pe masă. Acesta era căptuşit cu 30 de comutatoare, fiecare dintre ele fiind etichetate cu o tensiune care mergea de la 10 volţi până la 450 de volţi. Comutatoarele de la limita cea mai înaltă, de aproximativ  450 de volţi, erau  etichetate cu  Soc Extrem, Pericol: Soc Sever, şi (la sfârşit de tot) XXX. Subiectului  naiv (profesorul), i se administra o mostră de şoc  de 45 de volţi pentru a-l convinge de autenticitatea aparatului. Este un stimul dureros, aşa că subiecţii care funcţionau  în rol de profesor aveau toate motivele să creadă că  şocurile dureroase, livrate elevului, erau reale.

Elevul era  condus în altă cameră şi,  sub privirile profesorului,  era legat într-un scaun asemănător unui scaun electric. Experimentatorul aplica electrodul pe braţele elevului "pentru a asigura un bun contact electric" şi lega braţele elevului de  scaun, astfel încât acesta să nu poată scăpa de şocuri.

Elevul (care îşi memorase partea ce-i revenea) spunea: "Cred că ar trebui să ştii că mi-am făcut un control la Spitalul VA alaltăieri, iar ei cred că am probleme cardiace. Vor fi periculoase aceste şocuri electrice?" Experimentatorul, care urma, de asemenea, un scenariu pre-aranjat, răspundea: "Nu, deşi pot fi dureroase, ele nu sunt periculoase".

Profesorul şi experimentatorul  reveneau apoi  în prima sală. Ca urmare, elevul ieşea din raza vizuală a  profesorului. De îndată ce profesorul îl pierdea din vedere, "elevul" îşi desfăcea legăturile şi punea  un magnetofon pe birou. Din acel moment, casetofonul era folosit pentru a simula vocea elevului, asigurându-se prin aceasta condiţia ca fiecare profesor care participă la experiment sa audă aceleaşi cuvinte şi sunete.

Acum, experimentul contrafăcut  începea. Profesorul citea lista de cuvinte şi elevul (aflat în camera alăturată)  începea  prin a da răspunsuri corecte. Totuşi, curând, învăţăcelul greşea aproximativ 75% din cuvinte. După fiecare greşeală profesorul trebuia sa ofere răspunsul corect, să declare nivelul de tensiune la care urma să-l conecteze pe elev şi să administreze un şoc. De exemplu, profesorul putea spune, "Greşit, răspunsul corect este ALBASTRU; 10 volţi." Apoi, el urma să apese butonul pentru şoc, fapt însoţit de un sunet electric  puternic, BZZZT.

Urmând instrucţiunile date de către cercetătorul din laborator, profesorul  trebuia să urce nivelul  de tensiune  după fiecare eroare. "Greşit, răspunsul corect este BICICLETE.  20 de volţi.". (Bzzt!) Curând învăţăcelul din camera  alăturată (de fapt, un magnetofon) gemea cu durere după fiecare şoc.

În acest moment, profesorii, de obicei, apelau la persoana din laborator, care  pretindea că este cercetător şi pe care o  întrebau dacă  trebuie să continue. Cercetătorul  îndemna profesorul să continue cu una dintre cele patru stimulări:

1. "Continuă te rog." sau "Mergi mai departe."
2. "Experimentul vă cere să continuaţi."
3. "Este absolut esenţial să continuaţi."
4. "Nu ai de ales."

Primind unul sau mai multe stimulări, aproximativ doua treimi dintre subiecţi au continuat să administreze şocuri tot mai puternice. Cea de a treia parte dintre subiecţi spuneau lucruri de genul, "Oh, dar eu pot să aleg, Eu nu am de gând să merg mai departe.

"Cele două treimi din subiecţi care au continuat, după puţin timp au început să audă strigătele cursantului, "Scoate-mă de aici! Refuz să merg mai departe cu experimentul. Scoate-mă de aici! A  început să-mi  bată inima tot mai tare!" Acest lucru i-a determinat pe cei mai mulţi dintre profesori să se adreseze experimentatorului, cu o  mină interogatorie, spunând, "Se aud  ţipete de acolo" sau "Cred că el e rănit." Dar experimentatorul doar repeta  stimulările.

Ce se întâmpla după ce elevul lovea în perete?

Când se  administra un şoc  de aproximativ 300 de volţi, elevul lovea  peretele camerei sale. La 330 de volţi  învăţăcelul (de fapt, banda magnetică) scotea un ţipăt de mare durere şi apoi amuţea. Apoi, elevul  tăcea. El ar fi putut fi mort, şi toţi profesorii ştiau asta. Dar experimentatorul îndemna profesorul să continue, spunând că tăcerea ar trebui să fie tratată ca răspuns greşit. Profesorului i se cerea să continue administrarea de şocuri până la 450 de volţi, setarea XXX.

Ce reacţii au avut profesorii?

Subiecţii lui Milgram (profesorii) au manifestat  nivele mari de distres pe măsură ce livrau niveluri mai ridicate de tensiune. Dar cei mai mulţi au continuat să se supună. Urmărirea scenariului, fără prea multe stimulări, este tipică:

-150 volţi emişi.  Vreţi să merg mai departe?

-165 volţi emişi. Tipul ăla urlă  acolo. Sunt  o mulţime de  comutatoare aici. El ar putea să aibă o afecţiune cardiacă. Vreţi să merg mai departe?

-180 volţi emişi. El nu poate suporta!  Nu  am de gând să-l omor pe omul de  acolo! Il auziţi cum  ţipă? Urlă. Nu poate suporta. Ce vom face dacă se va întâmpla  ceva cu el ... Eu nu am de gând  să-l rănesc  pe omul acela. El urlă acolo. Sunt prea multe comutatoare care au mai rămas. Doamne, dacă o păţeşte ... Sunt prea multe comutatoare rămase. Adică, cine urmează să-şi asume responsabilitatea în cazul în care se întâmplă ceva cu acel domn? (Experimentatorul spune că el îşi va asuma responsabilitatea.) Foarte bine.

-195 volţi emişi. Vedeţi că urlă. Aud asta. Doamne, nu ştiu. (Experimentatorul spune: "Experimentul vă cere să continuaţi.") ştiu acest lucru, domnule, dar ce vreau să spun—uh – este că el nu ştie în ce s-a băgat. El este conectat la 195 de volţi.

-210 volţi emişi.

-225 volţi emişi.

-240 volţi emişi acum. Vreţi să spuneţi că am să merg mai departe cu scala? Nu, domnule. Eu nu am de gând să-l omor pe acel  om! Eu nu am de gând să-i dau 450 de volţi. (Experimentatorul spune: "Experimentul vă cere să continuaţi") ştiu că-mi cere, dar omul urlă acolo, d-le ...

255 volţi emişi ... [şi acest subiect a continuat până la 450 de volţi, setarea XXX].

Ce au prezis psihiatrii, înainte să înceapă  Milgram cercetarea? Ce s-a întâmplat în realitate?

Înainte de efectuarea cercetării, Milgram a cerut unui grup de psihiatri să spună cât de departe cred ei că ar merge subiectul mediu. Psihiatrii credeau că majoritatea subiecţilor va abandona atunci când elevul va începe să protesteze, lucru ce s-ar fi putut întâmpla  la jumătatea numărului de comutatoare (aproximativ la jumătatea scalei  de şocuri). În realitate, 65% dintre subiecţi au parcurs  tot drumul până la setarea cea mai mare. Ei au acţionat fiecare comutator, inclusiv cel marcat prin "XXX", moment în care (ei puteau presupune că)  ar fi putut administra şocurile unui cadavru din camera alăturată.

În studiile următoare Milgram a manevrat  diverse variabile, care ar putea influenţa fenomenul de obedienţă. Apropierea sau  proximitatea dintre experimentator şi subiect a fost una dintre aceste variabile. De exemplu, într-o situaţie, elevul a fost aşezat în aceeaşi cameră cu profesorul. La nivelul de 150 de volţi, elevul refuza  să continue  experimentul şi cerea să fie eliberat. Profesorul fusese instruit să-l ţină de mână pe elev şi să-l forţeze să suporte şocul. Mai puţin de 20% dintre profesori au fost dispuşi să facă acest lucru.

Care a fost efectul de proximitate  asupra  învățăcelului? Dar  cel al autorităţii instituţiei?

Milgram a manevrat, de asemenea, autoritatea instituţiei implicată în cercetare. Cele mai multe dintre cercetări au fost făcute la Universitatea Yale. Atunci când experimentele au fost efectuate într-un birou sărăcăcios  din centrul orasului Bridgeport, nivelurile de ascultare au scăzut oarecum, de la 65% la 48%. Cu toate acestea, chiar şi într-un birou mic,  condus aparent  de Research Associates din Bridgeport, aproape jumătate dintre subiecţi au parcurs tot drumul până la setarea cea mai mare a generatorului de şocuri.

Ce rol a avut prezenţa unui dizident?


O variabilă puternică  manipulată de către  Milgram  a fost prezenţa  dizidenţilor. În această versiune a experimentului, subiecţii erau examinaţi  în grupuri de câte trei, pe sesiune. Doi subiecţi erau complici şi unul era subiectul naiv. Atunci când aparatul de şocuri ajungea la 150 de volţi, unul dintre complici se ridica, anunţa că nu poate merge mai departe şi lua  loc la celălalt capăt al camerei. La nivelul de 210 volţi, al doilea complice făcea acelaşi lucru. Când ambii complici refuzau  să meargă mai departe şi se aşezau pe partea cealaltă a camerei, experimentatorul  făcea  eforturi puternice pentru a-l determina pe al treilea subiect (subiectul naiv)  să continue singur. Aproximativ 9 din 10 persoane  refuzau să se supună în aceste circumstanţe.

Care este "constatarea încurajatoare" din cercetarea lui Asch şi cea a lui Milgram?


O constatare încurajatoare atât în cercetarea lui Asch, cât şi cea a lui Milgram  este faptul că dizidentul este puternic. Atunci când câţiva oameni curajoşi se exprimă  împotriva obedienţei, acest lucru insuflă şi altor persoane curajul  dizidenţei (acela de a nu fi de acord). Nu e de mirare că dictatorii sunt reticenţi în a tolera dizidenţa politică. Ei înţeleg că dizidenţi dintr-un grup pot "rupe vraja", aşa încât şi alţii să se simtă liberi în a nu se supune.

Citiţi şi alt articol pe acest subiect al nostru: Obedienţa faţă de autoritate. Milgram

 

Traducere de Maricica Botescu