Introducere în psihologieConcepte ca fericirea, inteligenţa sau personalitatea sunt numite uneori constructe. Nu le putem vedea în mod direct. Ele reprezintă idei. Deşi cercetătorii cred că ele fac referire la ceva real din interiorul oamenilor, ele sunt doar construcţii mentale.

 

 

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.1: Psihologie şi ştiinţă) - (Partea a III-a: Gândirea critică) - Constructele şi problema reificării

Autoevaluarea, nedemnă de încredere (22)

 

Conceptele de fericire, inteligență şi personalitate sunt, la rigoare, construcţii din mintea noastră. Psihologii folosesc tot felul de constructe: ei se referă la motivaţii, trăsături de personalitate şi atitudini, ca şi cum ele ar fi ceva real. Cu alte cuvinte, se presupune că aceste concepte se referă la evenimente din viaţa reală care nu pot fi măsurate direct, dar care există într-adevăr şi nu sunt numai fantezii sau idei din mintea oamenilor de ştiinţă. Acest fapt ridică o întrebare evidentă. Cum ştim dacă un construct se referă la ceva real sau dacă e doar o idee din mintea cuiva?

Răspunsul rezidă în conceptul de „operaţii convergente” (sau care converg). Dacă un concept se referă la ceva real, el etichetează un lucru sau un proces care există independent de observator, astfel încât ar trebui să fie posibil să-l măsori în moduri diferite, folosind teste diferite, iar rezultatele acestora ar trebui să se potrivească. Să luăm de exemplu temperatura. Nu o poţi vedea în mod direct; este doar o idee ştiinţifică sau un construct. Dar poţi măsura temperatura în diferite moduri şi toate aceste verificări se potrivesc. Toate dau acelaşi rezultat. Prin urmare, putem vorbi cu încredere despre temperatură ca fiind ceva real, nu doar un concept creat de un cercetător.

 



Cu toate acestea, în unele cazuri, un construct poate fi măsurat într-un singur fel, însă oamenii tot îl tratează ca fiind ceva real. Aceasta este problema „reificării”. Ea apare atunci când un cuvânt sau un concept se naşte în mintea oamenilor. Constructul este tratat ca ceva concret şi cu o existenţă independentă, deşi nu există nicio verificare independentă a existenţei sale. Aceasta ar putea limita pe nedrept procesele de gândire ale cercetătorilor.

Un exemplu îl constituie constructul hipnozei. Timp de aproape două secole, oamenii au privit demonstraţii de hipnoză şi s-au minunat văzând ce comportamente bizare putea produce. Puţini oameni s-au întrebat dacă „hipnoza” este un construct ce are sens. Pentru a răspunde la asta, trebuie să ne întrebăm: (1) cum este definită hipnoza şi (2) există vreo altă modalitate independentă de a o măsura?

Răspunsul la prima întrebare este că hipnoza e definită prin sugestionarea oamenilor şi observarea modului în care aceştia reacţionează. Un test al hipnozei folosit pe scară largă, Scala Stanford a Capacităţii Hipnotice, presupune ca subiecţii să-şi imagineze lucruri cum ar fi un vânt puternic ce suflă de la stânga la dreapta. Dacă subiectul începe să se încline, acest lucru este considerat drept un răspuns pozitiv. Scala implică o progresie de sugestii din ce în ce mai solicitante, terminându-se cu halucinaţii cum ar fi aceea de a vedea o muscă zburând prin cameră... ceva ce doar oamenii cei mai sensibili la hipnoză pot vedea.

Problema cu această definiţie operaţională a capacităţii hipnotice este că ea însăşi constituie o procedură hipnotică. De fapt, nu am mai inclus Scala Stanford a Capacităţii Hipnotice în această carte după ce un elev mi-a spus că el a utilizat scala cu o prietenă şi a hipnotizat-o! Hipnoza este definită ca o tendinţă de a răspunde la sugestiile hipnotizorului. Deci Scala Stanford a Capacităţii Hipnotice nu se diferenţiază de o procedură de inducţie hipnotică. Ea măsoară dacă oamenii răspund la sugestie, într-adevăr. Dar asta nu e cu nimic diferit de hipnoza însăşi.

Următoarea întrebare logică este dacă există un alt mod, independent, de a măsura hipnoza, diferit de măsurarea sugestiei, din moment ce ele par a fi acelaşi lucru. Este hipnoza un proces natural care ar putea fi măsurat cu ajutorul instrumentelor adecvate, aşa cum modul în care dormim poate fi definit cu ajutorul stadiilor somnului sau cum alcoolemia poate fi măsurată prin analizarea nivelului de alcool din sânge?

Răspunsul s-ar putea să surprindă mulţi elevi. Se pare că nu există indicatori ai hipnozei care să o diferenţieze de o stare de relaxare şi nu există niciun lucru pe care o persoană hipnotizată să îl poate face şi care nu să poată fi realizat printr-o simplă sugestie, fără o procedură de hipnoză! Întregul construct al hipnozei pe care l-am moştenit din anii 1800 este, se pare, inutil. Hipnoza nu se „bazează” pe sugestie. Ea chiar este sugestie. Nu există niciun mod de a diferenţia cele două lucruri. Cu alte cuvinte, există oameni care îşi pot imagina cu intensitate lucruri, dacă acest lucru le este sugerat, indiferent dacă sunt sau nu hipnotizaţi. O procedură hipnotică formală nu este necesară.

Asta înseamnă că hipnoza e o păcăleală? Nu, comportamentele pe care le etichetăm drept hipnoză chiar au loc şi uneori sunt chiar remarcabile. De aceea dedicăm hipnozei o secţiune a Capitolului 3(Stări de conştiinţă). Unii oameni sunt uimitor de sugestionabili şi pot trăi experienţe imaginate intense, urmând instrucţiunile unei alte persoane(sau chiar pe ale lor, folosind „autohipnoza”). Deci hipnoza există în sensul că lucrul căruia oamenii i-au spus hipnoză timp de mai mult de 100 de ani chiar se petrece. Oamenii pot sta întinşi pe două scaune, îşi pot imagina realităţi alternative şi aşa mai departe. Dar niciunul dintre aceste lucruri nu necesită o procedură de inducţie şi nici nu produce indicatori biologici diferiţi de imaginaţia obişnuită. 

Aşadar, hipnoza nu ar trebui să fie reificată sau tratată ca o stare psihologică diferită de imaginaţia obişnuită şi de sugestie. Hipnoza este un construct inutil. Cuvântul „sugestibilitate” este potrivit pentru a acoperi toate fenomenele specifice hipnozei şi are şi avantajul de a acoperi multe alte fenomene(cum ar fi puterea de convingere exercitată de către un vorbitor carismatic asupra unei mulţimi). Aceasta este o informaţie utilă! Înseamnă că un psiholog care studiază sugestibilitatea poate lega orice fel de sugestibilitate de literatura vastă consacrată hipnozei, fără a face greşeala de a compara „caii cu măgarii”. Pentru mulţi psihologi, aceasta este hrană pentru minte.

 

 

Traducere: Ana Cristina Dumitrache