Un tip special de definiţie operaţională este binecunoscut pentru lipsa lui de exactitate. Acesta este autoevaluarea. Autoevaluările sunt definiţii operaţionale în care o  persoană este rugată să descrie comportamentul său ori conţinutul său mental.

 

 

 

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.1: Psihologie şi ştiinţă) - (Partea a III-a: Gândirea critică) - Autoevaluarea, nedemnă de încredere

Încredere și validitate (21)

 

Autoevaluările includ întrebări de genul ”Cât de fericit eşti pe o scală de la 1 la 10?” sau ”Visezi în culori?”. Majoritatea oamenilor vor fi de acord să răspundă la asemenea întrebări, însă rezultatele nu sunt întotdeauna demne de încredere. De fapt, autoevaluările sunt binecunoscute pentru lipsa de acurateţe şi pentru faptul că nu te poţi încrede în acestea.

 



Cel mai puţin precis tip de autoevaluare este acela care îi cere persoanei să se întoarcă în timp şi să îşi amintească detaliile unui comportament sau ale unei situaţii: autoevaluarea retrospectivă. Acest test combină inexactitatea unei autoevaluări cu cea a amintirii. Chiar şi o persoană care încearcă din greu să spună adevărul nu poate neapărat să distingă între o amintire fabricată şi una autentică. Vom vedea dovezi în sprijinul acestei afirmaţii în cel puţin trei texte diferite din această carte: în cel despre studiul hipnozei, despre studiul amintirii şi despre studiul depoziţiei martorului ocular.

În facultate, profesorii mei subliniau inexactitatea evaluării retrospective. Cu toate acestea, adevărul nu a prins viaţă pentru mine decât atunci când am făcut cercetări asupra învăţatului la elevi pentru teza mea de doctorat. Am rugat elevii să estimeze (cât mai exact) timpul pe care îl petrecuseră studiind capitolul din săptămâna anterioară. Toţi elevii mei au fost de acord să răspundă la această întrebare. Nimeni nu a spus ”nu-mi amintesc” sau ”nu pot să estimez”. Am presupus că informaţiile erau exacte şi m-am pregătit să le folosesc în cercetarea mea.

Apoi am pierdut câteva dintre chestionare. Nicio problemă: elevii au completat cu drag nişte chestionare identice.

O zi mai târziu am găsit chestionarele iniţiale. Am comparat cele două seturi pentru a vedea dacă datele se potrivesc. Spre uimirea mea, estimările asupra timpului de studiu erau complet diferite. Un elev care scrisese ”4 ore” la primul chestionare a scris ”1 oră jumătate” la cel de-al doilea. Aceste răspunsuri veneau de la acelaşi elev, întrebat despre acelaşi capitol(sarcina din săptămâna precedentă) în două zile consecutive! Definiţie mea operaţională a timpului de studiu, bazată pe evaluarea retrospectivă a elevilor, era în mod evident inexactă. Prin urmare, nu era nici validă; nu măsura ceea ce credeam eu că măsoară.

Dacă trebuie să utilizezi date obţinute pe baza unei autoevaluări, atunci acestea ar trebui întotdeauna să aibă sursa precizată. (Cuvântul ”acestea” este utilizat aici pentru că ”data”(=date) este pluralul; ”datum”(=dată) este forma de singular). De exemplu, dacă îi întrebi pe oameni dacă sunt fericiţi, aduni date bazate pe autoevaluare. Datele pot să nu fie tocmai exacte, aşa că cercetătorul ar trebui să avertizeze cititorul asupra acestui fapt, etichetând datele ca fericire autoevaluată. Într-adevăr, aceasta este o abordare tipică a problemei măsurării fericirii, menţionate mai devreme. Cercetătorii folosesc adesea date obţinute prin autoevaluare, ce sunt prezentate ca atare.

 

 

Traducere: Ana Cristina Dumitrache