Pentru a înţelege motivul, este important să ştim de ce ameţim de la bun început. Ameţeala este controlată de sistemul vestibular din partea superioară a urechii interne. În interiorul sistemului vestibular, există trei canale care conţin un lichid numit endolimfă, precum şi neuroni senzitivi, care arată cam ca nişte perişori.

 

Atunci când îţi mişti capul, endolimfa se opune mişcării şi rămâne în urmă, stimulând neuronii. Aceştia trimit mesaje către creier, spunându-i în ce parte s-a mişcat capul.

Atunci când te mişti, endolimfa rămâne în urmă la început, dar apoi se mişcă în acelaşi ritm în care te învârţi şi tu. Când te opreşti, endolimfa se opune din nou schimbării stării de mişcare şi continuă să se învârtă o vreme. Asta trimite creierului un mesaj cum că încă ţi se învârte capul, chiar dacă nu-i aşa, ceea ce duce la senzaţia de ameţeală. Endolimfa îşi încetineşte mişcarea în cele din urmă, făcându-te să te simţi normal din nou.

Dansatorii şi patinatorii captivează publicul învârtindu-se iar şi iar în jurul unui punct fix. După aceasta, ei sar adesea şi execută imediat o altă mişcare. O parte a motivului pentru care acest lucru este aşa de interesant pentru oamenii care-i privesc este faptul că mulţi nu pot înţelege cum de e posibil ca aceştia să rămână în picioare fără nicio ezitare după ce s-au învârtit atât, ce să mai vorbim şi despre faptul că execută imediat o altă mişcare. Ei nu ameţesc?

 


 

Dansatorii tind să rezolve această problemă ţinându-şi privirea fixată asupra unui punct şi rotindu-şi capul atunci când gâtul nu se mai poate răsuci. Rezultatul? Deşi restul corpului se învârte, ochii păcălesc creierul că acesta stă pe loc. În acest caz, endolimfa nu apucă să se mişte şi să anunţe neuronii să-i transmită creierului că se învârte capul. 

Deci acelaşi principiu ar trebui să se aplice şi în cazul patinatorilor, nu?

Cu ajutorul gheţii, patinatorii reuşesc să se învârtă cu viteze mult mai mari decât dansatorii, ceea ce înseamnă că această metodă nu este chiar sigură în cazul acestor rotaţii de mare viteză. Aceştia se concentrează asupra unui punct fix la sfârşitul fiecărei mişcări de rotaţie, însă nu-şi rotesc, în general, capul în acest timp, deoarece asta le-ar putea provoca leziuni la nivelul gâtului la vitezele mari de rotaţie pe care le ating. Din această cauză, ei nu reuşesc la fel de uşor să-şi mintă creierul că nu li se mişcă deloc capul.

Deci cum reuşesc patinatorii să-şi revină după aceste rotaţii de mare viteză? Răspunsul este oarecum dezamăgitor, dar poate mai impresionant dintr-un anumit punct de vedere – „pur şi simplu se obişnuiesc cu ele”. Patinatorii ameţesc puţin de obicei, însă antrenamentul intens îi face capabili să ignore senzaţia şi să continue fără probleme, fără ca publicul să-şi dea seama de ceva.

Un patinator începător va face doar una sau două rotaţii per piruetă şi va realiza încetul cu încetul mai multe. De asemenea, patinatorii încep cu piruetele mai uşoare înainte să încerce variaţiile mai „ameţitoare”. După ani de antrenament, ei reuşesc să treacă peste senzaţia de ameţeală, astfel încât aceasta să nu le mai perturbe programul. Deşi tu ai putea avea nişte probleme în a merge drept după câteva rotaţii, ei s-au antrenat practic „să disimuleze” ameţeala.

Aşa cum explică şi campionul olimpic Evan Lysacek, "Evident că ameţeşti, însă corpul tău învaţă să dezvolte o anumită toleranţă. E ca atunci când mergi având capul în jos într-un montagne russe foarte rapid - mergi prea repede ca să mai realizezi că ai capul în jos. Deci presupun că atunci când te învârţi atât de repede încât totul e în ceaţă, nu ameţeşti atât de tare ca atunci când te roteşti mai încet şi vezi obiectele „trecând” pe lângă tine, dacă înţelegeţi ce vreau să spun".

Există şi alte trucuri pe care antrenorii le arată patinatorilor, în afară de fixarea privirii într-un anumit punct. Exerciţiile de respiraţie dintre rotaţii în fazele de început ale antrenamentului ajută patinatorul să recapete controlul după ce s-a învârtit. În plus, la sfârşitul unei piruete lungi, unii patinatori vor introduce o mişcare de dans în programul lor înaintea unei sărituri, care necesită mai mult echilibru. Mişcarea de dans nu numai că maschează ameţeala temporară, dar oferă şi o scurtă pauză, permiţându-i endolimfei să se oprească din rotaţie.

Aşadar, atunci când vă uitaţi la Jocurile Olimpice de Iarnă, fiţi atenţi la mişcările de dans ale patinatorilor după o piruetă lungă – probabil sunt mai ameţiţi decât credeţi!

Date suplimentare:

•    Dacă ai ameţit după ce te-ai învârtit, încearcă să te roteşti în direcţia opusă de acelaşi număr de ori. Făcând asta, vei muta endolimfa la loc şi te vei simţi probabil mult mai puţin ameţit după.
•    Astronauţii ameţesc adesea din cauză că se găsesc într-o stare permanentă de cădere liberă. NASA l-a studiat pe medaliatul olimpic cu argint din 1956, Ronnie Robertson, încercând să afle cum ar putea ajuta astronauţii să se adapteze la imponderabilitate, însă au descoperit că Robertson nu ameţea niciodată, nici măcar atunci când se rotea de 500 de ori pe minut. Asta cu siguranţă îi oferea un avantaj în faţa concurenţilor săi! Dacă bănuiaţi că era cunoscut pentru piruetele sale, aveţi dreptate. Puteţi vedea exemple aici.
•    Patinatorii olimpici pot în mod normal să se învârtă atât de repede încât îi vedem în ceaţă. Cum reuşesc? Încep cu mâinile, picioarele (şi uneori şi capul) în afară, iar apoi îşi apropie membrele de corp, în timp ce-şi aliniază şi capul cu trupul. Asta funcţionează datorită legii conservării momentului unghiular, patinatorii căpătând viteză reducând inerţia de rotaţie, pe măsură ce aduc masa  membrelor mai aproape de corp. Asta ar putea face obiectul unui articol separat, pe care s-ar putea să-l scriem la un moment dat, dar pentru cei curioşi să afle mai multe detalii despre fizica acestui fenomen, citiţi aici.
•    În 2003, Lucinda Ruh, o fostă campioană naţională la patinaj de-a Elveţiei, a stabilit recordul pentru cele mai multe rotaţii realizate pe un singur picior. Aceasta s-a învârtit de 115 ori.
•    Jackson Haines, un balerin şi patinator american, a fost primul care a încorporat baletul şi muzica în patinaj. Cu toate acestea, ideea n-a devenit populară în Statele Unite decât după moartea sa din 1879. Prima competiţie de patinaj din SUA în stilul lui Haines s-a desfăşurat în 1914, deşi fusese deja încorporată în Jocurile Olimpice din 1908. 
•    În mod tradiţional, bărbaţii erau cei care participau la competiţiile de patinaj. Cu toate acestea, în 1902, o femeie pe nume Madge Syers a intrat în competiţie în cadrul Campionatului Mondial de Patinaj. Femeilor le era pe atunci interzis să concureze împotriva bărbaţilor în competiţiile de patinaj artistic, o secţiune separată pentru femei fiind înfiinţată în 1906.

Traducere de Ana Dumitrache după figure-skaters-dont-seem-dizzy-spinning