De la certitudine la incertitudineÎnainte de a părăsi această chestiune controversată a măştilor personalităţii, să ne întoarcem la un alt tip de poveste - ştiinţa însăşi. Ştiinţa este acea poveste pe care societatea noastră o spune ea însăşi despre cosmos, despre univers.

 

 

 

Măştile personalităţii (71)

Se consideră că ştiinţa oferă o prezentare obiectivă asupra lumii materiale, bazată pe măsurare şi cuantificare, prin care structura, procesul, mişcarea şi transformarea pot fi descrise matematic în termeni de legi fundamentale. Ştiinţa procedează prin abstractizarea a ceea ce este esenţial din detaliile accidentale ale materiei şi proceselor. Când mărul lui Newton cade, nu contează dacă el este copt sau verde, un golden delicios sau un Cox Pippin portocaliu. Astfel de calităţi nu preocupă o ştiinţă care se mândreşte cu faptul că nu este interesată de judecăţile de valoare. Nu contează dacă cel ce măsoară conductivitatea cuprului sau indicele de refracţie al cuarţului este hindus, creştin renăscut întru Hristos sau ateu înverşunat. Nici dacă acest experiment este efectuat într-un laborator din Moscova, Delhi, sau Chicago - rezultatul va fi întotdeauna acelaşi. Faimoasa teorie a relativităţii a lui Einstein afirmă că, dacă cineva care se află în vecinătatea unei găuri negre are percepţii diferite asupra fenomenelor, faţă de cel care călătoreşte cu o viteză apropiată de viteza luminii sau de cel care coboară cu liftul aici pe Pământ, oamenii de ştiinţă din medii foarte diferite vor descoperi totuşi întotdeauna aceleaşi legi fundamentale ale naturii.

În acest sens, ştiinţa pare să se situeze în afara discuţiei noastre anterioare privind citirea creativă într-un context social şi cultural. Ştiinţa afirmă că răspunsurile pe care le oferă natura sunt independente de cultura, credinţa şi valorile personale. Relativismul cultural, susţine aceasta, nu-şi are locul în ştiinţă.

Anumite aspecte ale acestei pretenţii din partea ştiinţei ar putea fi adevărate, dar ele pierd din vedere un punct esenţial. Ştiinţa începe de la relaţia noastră cu natura. Faptele pe care aceasta le descoperă despre Univers sunt răspunsuri la întrebările oamenilor şi implică experimente proiectate de către oameni. Abordarea ştiinţifică occidentală, de exemplu, pune natura într-o serie de situaţii extrem de artificiale şi solicită ca răspunsurile să fie date cantitativ - în termeni numerici.


E însă posibil ca alte societăţi, care vor fi dezvoltat o ştiinţă puternică a materiei şi o tehnologie asociată, să fi avut o relaţie destul de diferită cu lumea naturală. La rândul lor, poate că ele şi-au pus alte tipuri de întrebări. Ele s-ar fi putut preocupa mai mult de relaţia, integritatea şi poziţia observatorului uman, precum şi de rolul conştiinţei în lume. Ele ar fi putut abstractiza aspecte cantitative sau calitative diferite de cele ale masei şi vitezei, de exemplu. Acest lucru nu înseamnă că o ştiinţa creată de americanii sau africanii nativi ar contrazice sau nega, într- un fel, ştiinţa occidentală. Mai degrabă, aceasta ar oferi un cadru diferit de cunoaştere a lumii. Ea ar pune întrebări diferite şi ar căuta alte tipuri de răspunsuri. În acest fel, s-ar putea oferi teorii şi tipuri de explicaţii alternative. În Blackfoot physics6 am încercat să înfăţişez o astfel de alternativă asupra lumii şi să arat că, deşi este total coerentă, aceasta are o relaţie diferită cu realitatea decât cea a ştiinţei occidentale.

Acest lucru nu înseamnă, aşa cum au susţinut unii în mod eronat, că cineva poate alege orice realitate doreşte. Sau că realitatea nu este decât expresia unui anumit sistem de credinţă. Desigur, aspecte obiective ale lumii există în mod clar, deşi culturile diferite le pot vedea în moduri diferite. Indiferent de ceea ce aţi dori să credeţi, vă veţi răni degetul mare de la picior dacă veţi lovi o piatră cu piciorul. Nici o cantitate de relativism cultural nu va face o piatră să dispară sau să împiedice un măr copt să cadă la pământ. Pe de altă parte, merele care cad şi natura rocii ar putea juca roluri foarte diferite în ştiinţele altor contexte culturale.

Cu condiţia ca astfel de abordări alternative să angajeze argumentări şi deducţii disciplinate şi să se asigure cadrul unor observaţii atente, sistemele de cunoştinţe ale altor culturi ar putea fi îndreptăţite să fie considerate concepţii ştiinţifice. Este posibil ca alte societăţi să vadă lumea naturală prin prisma cooperării şi simbiozei, mai degrabă decât prin concurenţă faţă de mediu. Legile naturii ar putea fi văzute ca fiind mai mult organice decât mecanice. Ştiinţele alternative ar putea fi mai puţin preocupate de predicţie şi control, cât de empatie şi înţelegere.

Conceperea posibilităţii existenţei ştiinţelor alternative ne permite să privim înapoi la ştiinţa occidentală şi să ne întrebăm cât de mult din ea este inevitabil şi obiectiv şi cât de mult este condiţionat şi determinat cultural. Ca exemplu, dorinţa atingerii unui ultim nivel al materiei, precum şi necesitatea unei soluţii finale, care să ofere încheierea examinării ştiinţifice, pare a fi manifestarea unei trăsături persistente a civilizaţiei occidentale. Acest lucru nu este în mod necesar împărtăşit de alte culturi, care pot fi mai dispuse să accepte o diversitate infinită de niveluri şi de explicaţii calitative care sunt veşnic deschise. Romanele occidentale sunt create, în general, în jurul unei scheme logice de dezvoltare, cu un început, un mijloc şi un sfârşit. Dar multe poveşti arabe nu au un sfârşit şi au foarte puţină dezvoltare. Muzica clasică occidentală implică alternanţa dintre tensiune şi soluţionare şi se deplasează înainte spre un pasaj final în care totul trebuie să fie rezolvat şi încheiat, într-un mod formal. Prin contrast, muzica islamică se mişcă într-un mod mult mai activ, fără a avea un scop sau un final anumit, ci mai degrabă deschizându-se într-o infinitate de variaţii între note diverse. Prin urmare, nevoia explicaţiilor atotcuprinzătoare, a nivelurilor fundamentale şi a finalurilor definitive poate să nu fie atât de mult o caracteristică a "ştiinţei", în sine, cât o mentalitate culturală particulară a Occidentului.

În acest sens, ştiinţa devine povestea pe care civilizaţia noastră şi-o spune sieşi. Este o poveste despre Univers, dar care este spusă în aşa fel încât sprijină şi oferă credit pentru tot ce preţuieşte societatea noastră: analiza, pronosticurile, tehnologia, acumularea de bogăţie şi de cunoştinţe, dorinţa de control, de progres, nevoia de închidere şi de ambalare a lucrurilor. Ştiinţa oferă credibilitate visului nostru cultural, prin susţinerea lui într-un mod aparent obiectiv.

Astăzi trebuie să fim mult mai dispuşi de a percepe ştiinţa occidentală ca o poveste pe care societatea noastră însăşi o spune despre Univers. A face astfel de declaraţii nu înseamnă a discredita ştiinţa sau a pretinde că "totul este relativ". Trebuie argumentat că o poveste poate fi spusă într-o varietate de moduri diferite. Ştiinţa, ca poveste, este la fel de măreaţă ca orice operă de artă. Aceasta este povestea care a adus progrese enorme în mai multe domenii ale cunoaşterii. Este o poveste care a dus la triumful tehnologiei moderne şi ne-a ajutat să înţelegem lumea noastră şi pe noi înşine. Cu toate acestea, anumite aspecte ale acestei poveşti au condus, de asemenea, la crearea problemelor cu care ne confruntăm în prezent.

Când spunem că ştiinţa este o poveste spusă de mintea occidentală trebuie să ne amintim, de asemenea, că alte culturi spun poveşti diferite. Este o nouă formă de imperialism cultural faptul de a pretinde că poveştile altor culturi sunt mai mult mituri care trebuie să fie "corectate", expuse pentru naivitatea lor sau "făcute mai ştiinţifice". Mai degrabă, ele ar trebui să fie respectate pentru că pot reprezinta interpretări diferite asupra Universului şi modalităţi diferite de structurare a cunoaşterii. Dacă punem aceste poveşti diferite împreună, ele oferă o bogată multitudine de perspective, asemănătoare cu cele ale unui tablou de Cézanne.

Pericolul apare atunci când o cultură prezintă propria poveste ca adevăr absolut şi caută să impună acest adevăr şi altora ca etalon pentru toate cunoştinţele şi credinţele existente. Noi nu trebuie să uităm că, la nivelul lor cel mai profund, toate întrebările, toate căutările pentru dobândirea cunoaşterii, fie ele "ştiinţifice", "mistice", "filozofice" sau "religioase" relevă acelaşi adevăr, dar de multe ori în moduri foarte diferite.

De exemplu, cu câţiva ani în urmă am avut discuţii cu comunitatea Mohawk (un grup indigen american) cu privire la sistemul lor de învăţământ. Pe de o parte, ei cunoşteau importanţa faptului ca tineretul să rămână conectat la propria cultură. Pe altă parte, realizau că, pentru a supravieţui în contact cu lumea modernă, comunitatea lor trebuia să se confrunte cu ştiinţa, medicina şi tehnologia de tip occidental. Pentru a-şi îngriji pământul, de exemplu, şi pentru a lua măsuri împotriva ameninţărilor la adresa mediului, generaţia următoare trebuia să aibă cunoştinţe de biologie, ecologie şi chimie. Ca urmare, comunitatea a decis ca predarea matematicii şi ştiinţei să se facă în echipă, de către un profesor instruit în ştiinţa occidentală şi un bătrân mohawk. După ce unul va vorbi despre molecule şi reacţii chimice, celălalt va discuta despre energiile şi relaţiile puterilor şi spiritelor. În acest fel, copiii vor putea învăţa frumuseţea şi raţionalitatea ştiinţei occidentale, dar vor rămâne încă în contact cu adâncimea tradiţiilor lor. Mai degrabă decât ca ştiinţa occidentală şi cultura indigenă să se afle în conflict, fiecare o va îmbogăţi pe cealaltă.

6. Grand Rapids, Mich: Phanes Press, 2002.

Spre ce ne îndreptăm? (73)

Traducerea, realizată de Maricica Botescu, este făcută cu acordul autorului şi este protejată de legea drepturilor de autor.