De la certitudine la incertitudineAmericanii erau încrezători în lumea lor la început de secol XX. Deceniile următoare nu mai aveau să fie perturbate de incertitudinile politicii internaţionale, pentru că America aplica în continuare Doctrina Monroe, formulată şi introdusă încă din 1823.

 

 

 

Resurse energetice. Încălzirea globală (66)

În esenţă, Doctrina Monroe declarase Americile închise pentru alte colonizări şi exprimase politica de neintervenţie în străinătate a SUA. În 1899 avusese loc la Haga o conferinţă internaţională de pace şi un an mai târziu Statele Unite adoptaseră standardul aurului, prin care banii săi de hârtie urmau să fie susţinuţi mereu de aici încolo cu ceva tangibil.

În aceeaşi perioadă copiii britanici erau învăţaţi că toate acele zone roşii de pe harta lumii erau colonii şi protectorate britanice. Imperiul britanic, li se spunea, era mult mai vast decât orice imperiu din istoria lumii. Acesta se întindea literalmente pe tot globul, astfel încât soarele nu apunea niciodată în interiorul graniţelor sale. Cum ar putea un astfel de imperiu, bazat pe comerţ şi administrare paternalistă, să se clatine vreodată?

Americanii, la fel ca europenii, erau moştenitorii măreţului vis al Iluminismului, conform căruia oamenii s-ar putea perfecţiona şi societatea s-ar putea îmbunătăţi prin cunoaştere şi educaţie. Filozofii iluminişti ai secolului al optsprezecelea îşi afirmau încrederea în puterea raţiunii şi în valoarea progresului. Ei credeau că este posibilă eliminarea sărăciei şi a inegalităţii extreme. Oraşele ar putea deveni nişte locuri ordonate, raţionale. Şi, odată eliberate de nevoi, fiinţele umane ar putea acţiona în interesul celor din jurul lor şi să-i trateze pe ceilalţi aşa cum şi-ar dori să fie tratate ele însele.

Dacă delictele şi comportamentul antisocial erau rezultatul condiţiilor precare de locuit şi al condiţiilor sociale defectuoase, atunci aceste rele sociale ar fi putut fi eradicate printr-o planificare socială raţională. Cu un public bine educat şi informat în mod corespunzător, adevărata democraţie era posibilă.

Acest vis se baza pe un set de certitudini colective, pe valori pe care toată lumea le îmbrăţişa - binele comun, fericirea maximă, raţiunea, liberul arbitru, buna guvernare, precum şi legea ordinii. El îşi avea seminţele în oraşele-state din trecut, de la Atena din Grecia clasică, la Florenţa şi Veneția din Renaştere1.

Oraşele-state fuseseră destul de mici şi suficient de compacte, pentru practicarea unei democraţii vibrante (deşi votul nu era nicidecum universal). Un mic grup de oficiali aleşi, responsabili faţă de întreaga societate, puteau să acţioneze într-un mod luminat şi responsabil şi să ia decizii înţelepte şi raţionale pentru a oferi societăţii stabilitatea sa internă şi protecţia faţă de perturbările din afară. Cetăţenii statelor respective erau satisfăcuţi şi creativi, în acelaşi timp. Ei nu practicau doar comerţul, ci, de asemenea, cultivau arta, muzica, literatura şi clădirile publice frumoase. Artistul Piero della Francesca, de exemplu, a elaborat planuri pentru un Oraş Ideal, pentru că, la urma urmei, oamenii raţionali trebuiau să trăiască în spaţii raţionale. La rândul său, un oraş fondat pe principii matematice putea induce armonia şi ordinea în rândul cetăţenilor săi.

Nici elementele dionisiace ale naturii umane nu au fost ignorate de astfel de societăţi raţionale. Au fost  create condiţii propice pentru ca ele să nu erupă într-un mod necontrolat, ameninţând pacea şi ordinea. Veneţia şi alte oraşe-state aveau carnavalurile lor periodice, în cursul cărora licenţiozitatea sexuală era permisă, dar întotdeauna într-un cadru care să admită încălcarea regulilor. 

Ascunzându-şi feţele în spatele măştilor, de exemplu, se păstra anonimatul, astfel încât relaţiile de familie să rămână necompromise. Atunci când, în secolul al şaisprezecelea, Veneţia a manifestat o creştere a numărului de prostituate de sex masculin, oraşul a evitat orice confruntare cu normele Bisericii cu privire la homosexualitate, prin decretarea că un om care purta o mască de femeie era oficial o "femeie mascată" şi, prin urmare, nu putea fi arestat. Forţele dorinţelor umane erau, prin urmare, stăpânite prin exercitarea înţelepciunii.

Iluminismul a întors spatele superstiţiei, subliniind faptul că "omul" este un animal raţional. Apoi au venit utilitariştii, JohnStuart Mill şi Jeremy Bentham, care au susţinut că este posibil să se maximizeze fericirea umană, la fel cum este posibil să se cuantifice şi să se maximizeze orice alt bun. Secolul al XVIII-lea a cunoscut, de asemenea, dezvoltarea ştiinţei şi o credinţă sporită în puterea cunoaşterii. Consecinţa logică a fost credinţa că ştiinţa şi tehnologiile asociate ar putea rezolva problemele restante cu care se confrunta societatea. Astfel de probleme puteau fi abordate într-un mod "ştiinţific" folosind logica, cunoştinţele  şi capacitatea de a prezice viitorul prin matematică.

Credinţa într-un viitor ştiinţific ajunsese la înălţimi mari, cu persoane optimiste în ce priveşte viitorul tehnologic al umanităţii precum HG Wells (deşi Wells vedea, uneori, ştiinţa şi viitorul societăţii umane şi într-o lumină pesimistă). Fiinţele umane vor putea descoperi surse inepuizabile de energie ieftină, ele vor putea trăi mai mult, bolile şi foametea vor putea fi eliminate; tot ce e de cunoscut avea să fie descoperit de noi. Datorită comunicării rapide şi uşurinţei de a călători ne vom da seama că împărţim cu toţii aceeaşi lume, iar războaiele şi conflictele vor fi realităţi ale trecutului. Sărăcia şi inegalitatea vor fi eliminate şi va exista un guvern mondial format din tehnocraţi  binevoitori. Aceasta era imaginea viitorului la începutul secolului XX.

1. Aceasta nu înseamnă că alte popoare, începând cu China Antică din perioada dinastiei Shang şi ajungând până la confederaţiile Blackfoot şi Iroquois din America de Nord, nu s-au organizat, de asemenea, cu înţelepciune.

Somnul raţiunii (68)

Traducerea, realizată de Maricica Botescu, este făcută cu acordul autorului şi este protejată de legea drepturilor de autor.