David Peat. De la certitudine la incertitudineAcest capitol urmăreşte răsturnările de situaţie şi transformările noastre în căutarea certitudinii şi liniştii în faţa diverselor crize ecologice. Universităţile şi experţii, după cum am descoperit deja, au devenit compromise. Dar istoria ne poate ajuta.

 

 


Analiza de risc şi limitările sale (63)

Problema nu este neapărat că un expert sau altul ar putea fi cumpărat de cineva, ci că oamenii obişnuiţi nu mai au încredere în sfaturile acestora. Am văzut că analiza riscurilor, deşi oferă rezultate aparent ştiinţifice, poate da uneori rateuri din cauza lipsei de informaţie sau omniprezentului factor uman. Aşadar ne poate linişti cineva cu un răspuns definitiv?

După cum am văzut în capitolele anterioare, secolul XX ne-a făcut să ne confruntăm cu probleme de incertitudine şi limite ale abilităţii noastre de a prezice şi de a controla lumea din jurul nostru. Lumea reală instituie o barieră între cât de mult putem şti şi cât de precis putem anticipa viitorul. Situaţie după situaţie, în mai multe rânduri încercările noastre de a interveni au fost subminate. În realitate însă nu aveam nevoie de câteva generaţii de fizicieni teoreticieni pentru a ne spune că până şi cele mai bune planuri pot fi uneori date peste cap. Bunul simţ ne avertizează că abordările raţionale, cum este şi cazul analizei riscurilor, vor avea întotdeauna propriile limitări.

Viitorul nostru are câteva probleme importante: încălzirea globală, clonarea umană, epuizarea resurselor de energie, sustenabilitatea economiilor, suprapopularea, distribuţia echitabilă a hranei pe pământ, distrugerea stratului de ozon, interfeţele om-calculator etc. Trebuie să luăm decizii înţelepte. Dar cum să reacţionăm în faţa incertitudinii?

Ni se spune că ingineria genetică va creşte randamentul producţiei agricole şi ne va ajuta astfel să eliminăm anumite afecţiuni medicale. Ni se spune că odată rezolvate problemele tehnice ale fuziunii nucleare, va fi energie din belşug pentru întreaga lume. Ni se spune că potenţialul uman va creşte odată cu conectarea oamenilor în mod direct la calculatoare; că materiale tot mai noi vor fi produse pentru casele şi automobilele noastre; că tehnologiile noi de comunicaţii vor revoluţiona modul în care muncim şi învăţăm. Ni se spune că fiinţele umane vor coloniza spaţiul şi că într-o zi vom putea călători către stele. Ni se spune că nu există limite pentru inventivitatea umană, pentru progresul intelectual şi tehnic.

Pe de o parte viitorul ne rezervă o varietate de promisiuni, iar pe de alta, o serie de ameninţări. Şi atunci cum ar trebui să vedem viitorul? Ce poziţie ar trebui să avem? Unde ar trebui să ne aflăm?

Adeseori cea mai bună poziţie din care poţi vedea viitorul este trecutul. Să ne uităm aşadar la istoria unei serii de progrese care promiteau să ne îmbunătăţească viaţa – freonul, benzina cu plumb, DDT-ul şi antibioticele.


Freonul

Conductele subţiri din interiorul unui frigider au nevoie de un gaz care să lichefieze, dar în acelaşi timp să se evapore cu uşurinţă astfel încât căldura să poată fi extrasă din alimente şi transferată din ţevi spre spatele frigiderului. În mod ideal, în cazul scurgerilor, gazul trebuie să fie sigur pentru oameni şi inert din punct de vedere chimic. Un astfel de gaz a fost descoperit în anii ’30 de către un chimist pe nume Thomas Midgley. Comercializat sub numele de freon, gazul constă din ceea ce noi numim cloro-fluoruri de carbon (CFC). A fost considerat un compus de vis, utilizat nu numai pentru frigidere, ci şi pentru aparate de aer condiţionat şi ca propulsor pentru spray-uri.

La acel moment freonul părea complet inofensiv. Nu coroda şi dacă se întâmpla să scape o parte din gaz, niciun miros nu contamina alimentele, în timp ce caracterul său chimic inert îl făcea să nu prezinte riscuri de incendiu sau pentru sănătate. Abia câteva zeci de ani mai târziu chimiştii au început să ia în calcul posibilitatea ca aceste cloro-fluoruri de carbon să afecteze stratul de ozon. Ca rezultat al acţiunii Soarelui asupra atmosferei superioare, trei atomi de oxigen se combină pentru a forma o singură moleculă de ozon. Ozonul are importanţă vitală asupra vieţii de pe Pământ deoarece acţionează ca o umbrelă de soare pentru Terra, filtrând radiaţiile ultraviolete dăunătoare provenite de la Soare. Dar, pe de altă parte, lumina solară descompune în atmosfera superioară şi moleculele de freon, eliberând astfel clorul care atacă apoi moleculele de ozon.

Abia cu ocazia lansării primelor sonde în spaţiu oamenii de ştiinţă au descoperit cât de catastrofale au fost efectele freonului în ultimele decenii. Tot freonul din spray-uri, din frigidere scoase din uz şi aparate de aer condiţionat se adunase în atmosfera superioară, de unde ataca ozonul. Ca urmare, se crease o gaură mare în stratul de ozon de deasupra Polului Sud şi una mai mică deasupra Polului Nord. Dacă distrugerea stratului de ozon ar fi continuat necontrolată – iar stratul de ozon se află încă sub atacul CFC-urilor reziduale din atmosfera superioară – ar fi fost puse în pericol toate formele de viaţă de pe Pământ, ar fi crescut procentul cazurilor de cancer de piele şi s-ar fi ajuns la probleme de natură genetică.


Plumbul


În primul capitol am prezentat autoturismul ca pe unul dintre factorii cheie în modelarea lumii noastre moderne. Disponibilitatea unui mijloc de transport ieftin şi rapid a transformat societatea şi le-a permis oamenilor să lucreze în oraşe şi să facă naveta în suburbii. Într-adevăr, suburbia însăşi, împreună cu autostrada şi cu facilităţile de tip drive-in (accesibile direct din maşină - n.tr.), toate au fost produse secundare ale automobilului. Mai mult, cererea din ce în ce mai mare pentru benzină a transformat politica globală prin creşterea importanţei strategice a naţiunilor producătoare de petrol. Automobilul reprezintă, de asemenea, o cauză principală a decesului în rândul tinerilor. Mai mulţi tineri americani au fost ucişi în accidente de maşină decât au murit în toate războaiele în care SUA a luptat de la proclamarea independenţei încoace.

Ar fi nevoie de o carte întreagă doar pentru impactul automobilului asupra societăţii. Să luăm însă doar un exemplu, o problemă conexă, încercarea de a face motoare din ce în ce mai eficiente şi mai puternice. Pe măsură ce motoarele automobilelor deveneau mai mari, problema preaprinderii amestecului carburant (benzină/aer) în cilindrii motorului a devenit o problemă majoră. Pentru ca motorul să funcţioneze eficient, acest amestec trebuia să se aprindă doar în momentul potrivit – atunci când era aprins printr-o scânteie generată de bujie – astfel încât să împingă pistonul în jos şi să pornească motorul. Însă, odată cu încălzirea motorului, acest amestec se poate aprinde şi spontan, producând astfel o preaprindere (aprindere prematură însoţită adeseori de detonaţii) care reduce astfel eficienţa.

Soluţia pentru această problemă a aprinderii necontrolate a fost descoperită în anul 1921 de către Thomas Midgley care, nemulţumindu-se doar cu descoperirea freonului, a observat, de asemenea, că adăugarea unui compus pe bază de plumb benzinei previne preaprinderea. Mulţumită descoperirii lui Midgley automobilele au putut deveni mai mari, mai rapide şi mai puternice. Două generaţii de şoferi din întreaga lume i-ar fi mulţumit lui Midgley dacă i-ar fi cunoscut numele.

Ulterior, în anii ’70, oamenii de ştiinţă au devenit îngrijoraţi în legătură cu poluarea din atmosferă provocată de automobile. În oraşe s-a interzis pentru încălzire folosirea combustibililor care produceau fum, iar era ceţurilor londoneze ale lui Sherlock Holmes apusese. Dar în zilele călduroase oamenii sufereau acum de pe urma gazelor asfixiante produse de emisiile maşinilor. Unul dintre aceşti efluenţi era plumbul din benzină, iar experţii îşi puneau întrebări cu privire la efectele expunerii prelungite la niveluri scăzute de plumb, în mod special a copiilor mici. Unii cercetători cred astăzi că poluarea cu plumb este responsabilă pentru scăderea IQ-ului copiilor americani născuţi între 1950 şi 1980 (atunci când benzina cu plumb a început să fie treptat eliminată din uzul pentru automobile).

Deoarece a descoperit atât freonul, cât şi benzina cu plumb, nu este de mirare că Midgley este descris de către autorul J. R. McNeil ca având „un impact mai mare asupra atmosferei decât orice alt organism individual din istoria Pământului”3.


DDT-ul


DDT a fost sintetizat pentru prima dată în timpul unor cercetări chimice la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, dar efectele sale puternice ca insecticid aveau să fie descoperite abia în anul 1939. La acel moment folosirea DDT-ului promitea eradicarea purtătorilor de malarie, ciumă, tifos exantematic şi febră galbenă, precum şi protecţia culturilor agricole în faţa distrugerilor provocate de insecte. Dintr-o singură lovitură, omenirea avea posibilitatea de a eradica câteva boli mortale şi de a creşte productivitatea agricolă pentru cei înfometaţi.

Dar efectele secundare? Insectele sunt incredibil de mici; aşadar, ceea ce este letal pentru un ţânţar nu ar trebui să aibă efecte asupra oamenilor. Astfel, folosirea DDT-ului părea să se facă în perfectă siguranţă, având ca rezultat folosirea sa fără discernământ. Abia după cercetări mai atente, biologii au început să presupună că nu totul era în ordine. Pentru început, insectele dezvoltaseră rezistenţă faţă de substanţa chimică, ceea ce însemna că doza de pesticid trebuia dublată sau chiar triplată. Apoi a apărut o problemă mult mai serioasă. Insectele sunt micuţe, dar reprezintă hrană pentru peşti şi păsări. În condiţiile în care se mănâncă un număr enorm de insecte în fiecare zi, reziduurile de DDT se acumulează în lanţul trofic până când compromit sănătatea animalelor mai mari – un exemplu celebru este acela al ouălor cu coaja atât de subţire încât se spărgea atunci când păsările încercau să se aşeze pe ele pentru clocit.

Rezultatul a fost acela că prădătoarele care se hrănesc cu insecte au început să moară. Apoi, deoarece insectele se înmulţesc mult mai repede decât păsările, de-a lungul câtorva generaţii au apărut populaţii de insecte rezistente la pesticide, care au revenit în forţă, cu sete de răzbunare, pentru a ocupa mediul lipsit de prădătorii lor naturali.


Antibioticele


În primele decenii ale secolului al XX-lea fiecare spital avea o secţie septică pentru pacienţii în pericol să moară din cauza septicemiei. Pe la jumătatea secolului, aceste secţii au încetat să mai existe. Acest miracol medical se datora penicilinei, primul dintre antibiotice, dezvoltat în forma sa comercială în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Penicilina a revoluţionat tratamentul bolilor infecţioase până într-acolo încât boli care înainte reprezentau o ameninţare pentru viaţă puteau fi acum vindecate cu uşurinţă acasă cu ajutorul antibioticelor. În mod inevitabil medicii au început să se bazeze pe antibiotice ca panaceu pentru infecţii de tot felul.

Aparent antibioticele reprezintă unul dintre cele mai mari triumfuri ale medicinii moderne. Atunci cum naiba ar putea fi ceva negativ de spus despre ele? Abia relativ recent lumea medicală a devenit îngrijorată de folosirea iraţională a antibioticelor, temându-se, încă odată, că oamenii s-au dovedit prea entuziaşti punându-şi toate ouăle într-un singur coş.4

Aşa cum se întâmplă cu orice formă de viaţă, nici organismele care produc boli nu sunt identice din punct de vedere genetic. Deşi un antibiotic va distruge majoritatea unei populaţii de bacterii, câteva tulpini mai rezistente pot supravieţui. Pe măsura trecerii timpului, aceste bacterii încep să se multiplice până într-acolo încât noile tulpini rezistente la medicamente ajung dominante. Această evoluţie a tulpinilor rezistente la medicamente este încurajată şi de aceia care nu se deranjează să facă un tratament complet – de îndată ce se simt puţin mai bine aruncă cutia cu medicamente. Bolile rezistente la medicamente predomină, de asemenea, printre consumatorii de droguri şi oameni ai străzii al căror stil de viaţă îi lasă vulnerabili în faţa unei serii de infecţii oportuniste, persoane care, în schimb, nu caută tratament adecvat.

Chiar în acest moment chimiştii sunt într-o adevărată competiţie pentru a dezvolta o variantă a antibioticelor care să fie letală pentru noile tulpini rezistente. Dar războiul dintre ştiinţă şi microorganisme nu poate continua la nesfârşit. Deja tuberculoza, o boală care fusese mai mult sau mai puţin eradicată din lumea industrializată, reapare sub o formă puternic rezistentă la medicamente. În mod ironic, spitalele însele, care odinioară se bazau pe folosirea antibioticelor, au devenit potenţialele zone de risc pentru îmbolnăvire. Statistici din Europa sugerează, de exemplu, că în cazul sarcinilor normale este mai sigură naşterea la domiciliu decât în mediul spitalicesc.

----

3. J. Robert McNeil. Something New Under the Sun: An Environmental History of the Twentieth-Century World (New York: Norton, 2001). – Ceva nou sub soare: O istorie a mediului în lumea secolului XX.

4. Doctorii chiar prescriu antibiotice pentru infecţii virale, deşi ştiu foarte bine că antibioticele nu au niciun efect asupra virusurilor! Dacă sunt criticaţi, argumentează probabil că sunt preocupaţi de o posibilă apariţie a unei a doua infecţii; cu toate acestea trebuie să recunoască faptul că nu au nicio dovadă că pacientul lor chiar are o infecţie secundară – ar fi vorba deci "doar de o măsură de precauţie".

Importanţa diversităţii şi a redundanţei

Traducerea, realizată de Silvia Gergely, este făcută cu acordul autorului şi este protejată de legea drepturilor de autor.