Coperta cartiiCapitolul anterior a susţinut că modul în care ne reprezentăm lumea are o influenţă profundă asupra a ceea ce vedem. Teoria haosului oferă un exemplu contemporan excelent al acestui fenomen. În continuare, câteva consideraţii despre haos şi hazard.

 

 

 

Populaţii haotice (51)

Haos, haos pretutindeni

Astăzi avem tendinţa de a "vedea" lumea, pe noi înşine, şi organizaţiile noastre în termeni de atractori, haos, auto-organizare şi efect fluture. Economiştii şi analiştii financiari caută modele de auto-similaritate în cadrul fluctuaţiilor zilnice şi a celor de fiecare oră ale bursei de valori. Terapeuţii vorbesc despre atractorii stranii care reglementează comportamentul repetitiv al clienţilor lor. Liderii comunităţii şi consultanţii de afaceri sunt preocupaţi de dinamica sistemelor cu auto-organizare. Producătorii de filme creează zone geografice planetare folosind generatoare pe bază de fractali. Dintr-o dată, haosul, complexitatea şi auto-organizarea au ajuns să ne înconjoare până acolo încât anumiţi termeni, care ţineau de competenta matematicienilor şi fizicienilor teoreticieni, au ajuns să fie folosiţi de publicul larg, în timp ce, doar cu o jumătate de secol în urmă, nimeni nu auzise de ei vreodată.

Doar cu câteva decenii în urmă, fluctuaţiile bursei de valori  erau considerate ca fiind pur aleatoare. Organizaţiile şi afacerile erau studiate în termeni de reguli şi ierarhii şi de manageri buni şi răi. Dar "haosul" însuşi? Acesta era pur şi simplu un cuvânt folosit pentru a desemna un model fără nicio ordine, o aberaţie, ceva ce nu merita să fie studiat sau luat în serios. Haosul era cutia de gunoi în care era aruncat tot ce nu putea fi reprezentat prin intermediul unor norme şi comportamente simple. Iar ceea ce denumim acum tipuri de ordine fractală erau numite odinioară de către matematicieni "o galerie de monştri".



Cum s-a o ajuns la o atât de izbitoare schimbare de atitudine? De ce au început oamenii să se intereseze de haos şi să observe modelele noi, ciudate şi complexe de ordine pe care anterior le luaseră drept evenimente aleatorii? Din nou, răspunsul scurt este că noi vedem în principal ceea ce cunoaştem deja. Sau, altfel spus, putem începe să "vedem" lumea interioară a haosului doar după ce am descoperit modurile de reprezentare a acesteia. Odată ce ni se oferă o hartă mentală a lumii haosului putem începe să discernem caracteristicile acestuia.

Dezvoltarea de computere de mare viteză şi noile abordări matematice au făcut posibilă descrierea naturii generale a sistemelor haotice, a fluctuaţiilor aparent aleatorii şi tiparelor extrem de complexe. Aceste caracteristici ale naturii au fost mereu prezente, dar, până la descoperirea  mijloacelor de a le reprezenta, ele erau în esenţă invizibile pentru noi. Aceste aspecte foarte importante ale lumii au fost ignorate deoarece nu am avut niciun mijloc real de a le observa. În 1900 ne reprezentam lumea ca fiind sub incidenţa legii, ordinii şi certitudinii, în care întâmplarea şi aleatoriul erau excepţii nedorite. Astăzi incertitudinea şi haosul sunt privite ca elemente esenţiale ale ordinii ascunse a cosmosului.

Hazardul

În ultimele două sute de ani ştiinţa occidentală şi gândirea occidentală au fost preocupate de noţiunile de certitudine, putere de predicţie, precum şi de exercitarea controlului. Alte societăţi sunt dispuse să accepte transformarea continuă şi incertitudinea. Ele trăiesc în conformitate cu Tao, ca parte a transformărilor continue care se petrec cu toate lucrurile, şi tolerează faptul că nu vor şti niciodată tot ce este de ştiut despre Univers. În schimb, mintea occidentală a căutat mereu o poveste cu un final definit. Ştiinţa vrea teorii, care sunt precise şi complete. O teorie bună nu ar trebui să aibă goluri, zone de ambiguitate sau incertitudine. Mai mult decât atât, asemenea unor dorinţe freudiene de moarte, fizica urmăreşte să-si atingă propriul sfârşit. Ea doreşte ultimul răspuns, "teoria totului", care va conduce la încheierea activităţilor sale. Cu ultima ecuaţie, teoria va fi finalizată,  toate întrebările îşi vor primi răspunsul. Vom şti odată pentru totdeauna povestea Universului. De fapt, acest termen, "povestea Universului," a fost folosit de Thomas Berry şi Brian Swimm ca titlu al unei cărţi şi al unui proiect care îşi propusese să furnizare un raport ştiinţific contemporan despre Univers, raport de proporţii mitice, similar cu realizările lui Dante din Evul Mediu.

Cele mai multe societăţi au poveşti proprii despre originea lor, moduri de a lega lumea şi societatea prezentului de figurile creatoare ale trecutului. Unele poveşti se referă la crearea lumii. Dar de multe ori lumea este deja prezentă şi poveştile se referă la aspecte precum denumirea lucrurilor, originea medicinii, limbii, gătitului şi scrisului. Berry şi Swimm au intenţionat ceva similar cu lucrarea lor intitulată Povestea Universului. Cu toate acestea, poveştile tradiţionale despre origine sunt într-o oarecare măsură deschise sau introduc în scenariu clovni şi escroci precum Coyote, Raven sau Iepurele Brer, care  întorc lucrurile cu susul în jos şi subminează ordinea lumii.

Până în momentul în care secolul XX ne-a forţat să ne confruntăm cu incertitudinea fundamentală a Universului, am cerut ştiinţiei să ne prezinte poveşti confortabile pentru ora de culcare, unele în care "totul iese bine la sfârşit." Ştiinţa a crezut în parcimonia Universului şi a aplicat briciul lui Occam5. Doar o teorie putea fi cea adevărată şi fiecare alegere putea fi judecată ca fiind bună ori rea. Acum, teoria haosului ne spune că dacă dorim certitudinea totală, dacă vrem să ţinem Universul în palmă, trebuie să lăsăm în urmă rasa umană şi să devenim fiinţe asemănătoare zeilor, care pot observa şi măsura un sistem fără a-l tulbura în vreun fel. Ca şi în fantezia lui Laplace de a fi prezent la crearea Universului, astfel de fiinţe sunt omnisciente, până la punctul în care pot colecta informaţii complete despre un sistem. Ele posedă calculatoare de putere infinită, calculatoare de mărimea Universului însuşi, care le permit să înţeleagă mecanismele interioare ale aceluiași Univers.

Dar noi suntem creaturi limitate. Cunoaşterea şi puterea de predicţie totale vor fi întotdeauna peste puterile noastre. Trebuie să acceptăm că nu vom putea niciodată să cunoaştem totalmente Universul. Trebuie să învăţăm să trăim cu o doză de incertitudine, paradox şi ambiguitate. Trebuie să recunoaştem că părţi vitale ale informaţiei pot întotdeauna să lipsească. Acesta este preţul pe care îl plătim pentru a intra pe deplin în viaţa cosmosului, pentru a deveni participanţi la evenimentele naturale şi nu simpli observatori. Faptul de a trăi în Univers vine cu obligaţii şi responsabilităţi. Fiecare din actele noastre de observare vor perturba în vreun fel Universul şi noi trebuie să acceptăm responsabilitatea deplină pentru consecinţele acestor acţiuni.

5Briciul lui Occam afirmă că, în faţa mai multor explicaţii posibile ale unui fenomen, ar trebui să o acceptăm pe cea mai simplă şi cea mai directă.


Tendinţele. Intermitenţa (53)



Traducerea, realizată de Maricica Botescu, este cu acordul autorului şi este protejată de legea drepturilor de autor.