Coperta cartiiÎntr-o lume în care certitudinea absolută a fost lăsată în urmă, arta însăşi a luat forma multor lucruri diferite. Pentru un timp pânza a fost privită drept un obiect de sine stătător. O pictură nu mai făcea referire la ceva situat în exteriorul său.

 

 

 

 

Impresionismul (47)

 

Mai degrabă, ca de pildă în cazul unui Jackson Pollock, pânza în sine a devenit arena acţiunii. Pânza nu ţinea locul unui obiect de dincolo de ea, ci devenise lucrul în sine.

Arta a fost, de asemenea, spectacol, a fost acţiune socială, a reprezentat ruperea graniţelor dintre imagine, cadru şi perete, între galerie şi lumea exterioară, între produsele artistului şi viaţa acestuia, între ceea ce însemna să fii artist şi ceea ce însemna să fii cetăţean.

Arta s-a rupt într-o multitudine de activităţi şi produse. Tot mai mult i-a încurajat pe fiecare dintre noi să fie producători de artă. După cum se întreabă sculptorul Kapoor Anish, "Opera de artă stă în piatră, în mintea artistului, în ochiul privitorului sau în spaţiul dintre acestea?" Tocmai actul participativ al privitului dă naştere artei. Aşa cum spune artistul german Joseph Beuys, "Suntem cu toţii artişti." În acest sens, contribuim cu toţii la întemeierea lumii.

Totuşi, această din urmă afirmaţie ne aduce în inima dilemei postmoderne. Dacă nu mai există nicio certitudine, dacă fiecare dintre noi e un artist şi dacă arta este definită de o multitudine de activităţi, de la pictură la spectacol, de la textele de pe un perete la o plimbare pe un câmp, de la decorarea unei cabine telefonice la trăirea fanteziilor altor persoane pe internet, nu înseamnă asta că totul s-a prăbuşit într-un relativism lipsit de formă? Nu mai există oare niciuna din valorile, judecăţile şi standardele caracteristice artei?

Dintre toate lucrurile din jurul nostru, de la crima stradală la poluarea râurilor Terrei, ceea ce deranjează cel mai mult cetăţeanul obişnuit este un rând de cărămizi într-o galerie de artă sau o pânză imensă, pictată aparent într-o singură culoare. "Pentru că aş fi putut face asta la fel de bine şi eu, cum putem numi aşa ceva artă?" este reacţia generală şi "dacă aş fi făcut eu aşa ceva nimeni nu mi-ar fi oferit un milion de dolari". Rezultatul este că industria de artă contemporană arată ca un joc necinstit pus la cale de artişti, comercianţi şi curatori de galerii.

Într-o anumită măsură, această critică este corectă. Există pe piaţa de artă o serie de şiretlicuri care apelează la încrederea oamenilor şi, aşa cum orice şarlatan ne va spune, cei lacomi şi strângători sunt cei mai uşor de păcălit. Dar faptul că unii oameni fac asemenea lucruri nu înseamnă că arta contemporană în sine nu are nicio valoare. Sigur că există valoare în arta contemporană. Problema, pentru mulţi dintre neiniţiaţi este cine stabileşte aceste ierarhii de valori? În trecut, publicul putea merge la expoziţiile de artă, la galeriile naţionale, precum şi la experţi în domeniul artei pentru a i se spune ce are valoare şi ce nu. Dar în prezent ce rol mai au criticii de artă? Cum pot oamenii obişnuiţi să se orienteze prin noianul de termeni din jargonul artistic folosit în zilele noastre?

 



Arta zilelor noastre este deosebit de diversă. Nu există o autoritate unică dispusă să spună necunoscătorilor: "aici avem de-a face cu artă autentică şi aici valoarea lipseşte." Dar acest lucru nu înseamnă că orice judecată de valoare este în van. Din ce în ce mai mult sarcina emiterii judecăţilor de valoare şi a ruperii barierelor dintre artă şi artişti îi revine privitorului, participantului, pe de o parte, dar şi artiştilor, pe de alta. Privitorii-participanţi au dreptul de a întreba şi de a refuza să accepte ceea ce le este pus în faţa ochilor. Dar, pentru a-şi exercita acest drept, trebuie să fie cel puţin dispuşi să întâlnească artistul, pe de o parte, dar şi să îşi asume o parte din responsabilitatea a ceea ce este expus, interpretat sau spus.

Şi astfel dilema postmodernă are două componente şi două faţete. Ne spune că vremurile s-au schimbat şi că nu mai putem merge la o galerie de artă sau la o expoziţie cu acel sentiment confortabil că "ne cultivăm", "devenim mai buni" sau că "ni se administrează o doză de cultură." Nu mai este suficient să rătăcim din cameră în cameră, citind numele artiştilor de pe plăcile mici de lângă picturi, oprindu-ne doar în faţa unei lucrări aparţinând unui "artist celebru." Contactul cu arta contemporană presupune antrenarea în joc a propriilor noastre îndoieli. Şi asta înseamnă să nu mai luăm lucrurile de-a gata, ca atare, la valoarea nominală. Trebuie să să fiţi deschişi la noi experienţe şi să acceptaţi disconfortul mai degrabă decât să aşteptaţi întotdeauna să vedeţi sau să experimentaţi lucruri uşoare, cunoscute. Arta ne-a adus în contact cu îndoiala şi, împreună cu această îndoială, vine şi o mare responsabilitate.

 

Lumea ca suprafaţă

În cele din urmă vreau să revin la experienţa vizuală imediată şi modul în care o ramură a artei continuă să ne provoace cu imaginea de suprafaţă a lumii noastre. Şi aici mă refer la arta fotografică. Cu câţiva ani în urmă, am fost invitat să scriu un eseu pe tema fotografiei şi ştiinţei pentru Muzeul de Fotografie Contemporană de la Columbia College, din Chicago. Managerul colecţiei de gen a muzeului, AnJannette Bush, cu amabilitate mi-a trimis un pachet mare cu slide-uri ale unei mari părţi a colecţiei lor, reprezentând fotografii realizate în ultimii 50 de ani. Cele mai multe dintre imaginile pe care m-am uitat nu erau fotografii de ştiinţă în sine, ci ţineau de munca de documentare, comercială şi de fotografia "de artă" a ultimelor decenii. Ce mi-a atras atenţia pe măsură ce am cercetat colecţia a fost un soi de numitor comun al modului în care diferiţi fotografi vedeau lumea. Mi s-a părut că lumea noastră sau cel puţin mediul înconjurător urban imediat vecin nouă, a devenit unul al reflexiilor şi suprafeţelor. Este o lume în care nu putem fi niciodată prea siguri de caracterul tangibil, palpabil al lucrurilor. Trecem în mers pe lângă o clădire de birouri şi ne întrebăm dacă acel copac pe care îl vedem chiar creşte în interiorul acesteia sau e o simplă reflexie a lumii exterioare în ferestrele de sticlă ale construcţiei. Peste tot vedem reflexii şi suprapuneri. Sticlă, materiale plastice, ecrane de calculator, realitate virtuala, folii transparente, publicitate TV, iar toate acestea laolaltă ne oferă imagini intangibile şi obiecte tranzitorii. Reclamele constau din straturi, montaje şi ambiguitate.

În multe feluri aceste reflexii reciproce sunt ele însele reprezentări ale schimbării în structura societăţii moderne. Filozofi precum Jean Baudrillard argumentează că obsesia consumului de material a secolului XX a dus la o crescândă înlocuire a obiectelor reale cu semne şi imagini. Va continua această tendinţă? Sau o societate viitoare se va reconecta la realitate? Până la ce punct putem tolera incertitudinea noastră? Pentru cât timp vom continua să acceptăm imaginea consumatorului în locul celei reale? În trecerea de la certitudine la incertitudine, cum vom începe să reprezentăm şi să imaginăm noua noastră lume?

 

De la precizie la haos (49)

 

 

Traducerea, realizată de Scientia.ro, este cu acordul autorului şi este protejată de legea drepturilor de autor.