De la certitudine la incertitudineDacă declaraţiile şi promisiunile politicienilor şi experţilor din televiziuni sunt suspecte, ar trebui să ne întoarcem la depozitarii tradiţionali ai înţelepciunii din societatea noastră – universităţile? Cum s-a transformat mediul academic în sec. al XX-lea?

 

 

Conspiraţii ireale şi minciunile guvernului (61)

Vizitaţi Universitatea Virginia la Charlottesville, proiectată de către Thomas Jefferson, şi observaţi modul în care arhitectura îi completează funcţia. Universităţile sunt ordine închise, mai multe clădiri grupate în jurul unei grădini interioare cu verdeaţă. Au fost construite ca locuri în care oamenii să se poată aduna pentru a reflecta asupra cunoaşterii. Lăsând în afara lor gălăgia şi agitaţia oraşului, ele au devenit insule de linişte care premiau excelenţa învăţăturii. În aceste colegii erau predate diverse cursuri. Acestea erau locurile în care oamenii puteau studia, trăi şi mânca împreună. Oameni de ştiinţă, filozofi, teologi şi umanişti se puteau întâlni zilnic la masă şi puteau lua în considerare, dezbate şi reflecta asupra problemelor de cunoaştere, moralei, eticii şi condiţiei societăţii. După cum spunea economistul Arthur Cordell, universităţile erau volantele care reglau oscilaţiile mai excentrice ale societăţii. Universităţile erau locuri în care puteau fi testate ideile noi. Ele erau libere de cenzură şi de părtinire. Reprezentau locul de dezbatere al societăţii pentru problemele naţionale şi globale. Dacă incertitudinile ecologiei ar fi fost să fie rezolvate, atunci aceasta ar fi trebuit să se întâmple în cadrul unei universităţi. Aceasta era marea viziune. Aşa ar fi trebuit să fie înainte ca visurile să se fărâme în bucăţele în jurul nostru şi să apară fabricile de cunoaştere din sticlă şi beton.

Primele universităţi au evoluat din timpuriile studia generalia (aşezăminte de studiu general - n.tr.) şi au devenit corporaţii de studenţi şi masteranzi, cu grupuri de locuinţe pentru învăţaţi din toată Europa. În 1135, de exemplu, filozoful Peter Abelard s-a mutat la Monte Sainte Genevieve. În scurt timp unele dintre cele mai luminate minţi ale Europei s-au stabilit pe malul stâng al Senei pentru a-i asculta prelegerile. Universitatea din Paris s-a născut din această congregaţie neoficială de locuinţe pentru învăţaţi. Astfel de universităţi timpurii au primit privilegii din partea regilor sau papilor pentru a le face în întregime autonome şi libere de legile oraşului şi ale statului. Profesorii erau liberi să predea şi să pună întrebări. Marile universităţi reprezentau un paradis liber şi independent pentru studiu şi acţionau ca depozite de cunoştinţe.


Astăzi educaţia, cel puţin în Statele Unite, a devenit o mare afacere. Studenţii sunt priviţi ca fiind clienţi care cer de la cursuri eficienţă şi un raport cost-eficienţă favorabil. O diplomă de absolvire ar trebui să poată deschide uşa spre un loc de muncă mai bine plătit, dezvoltând calităţile şi aptitudinile necesare pentru anumite locurile de muncă şi profesii. Universităţile sunt în competiţie pe piaţa studenţească şi sunt conduse ca orice alt fel de corporaţie în termeni de eficienţă, reducere a costurilor şi obţinere de profit. Şi astfel, în vreme ce personalul universitar inocent reflecta asupra problemelor fizice şi morale ale epocii, instituţiile s-au schimbat în jurul lui până la punctul în care acelaşi personal academic nu a mai avut niciun control.

Astăzi marile corporaţii conferă fotoliile profesorale, iar universităţile depind de donaţii ale întreprinderilor şi ale persoanelor influente. Granturile majore pentru cercetare sunt finanţate direct sau indirect de către armată. Într-o lume extrem de competitivă, profesorii sunt disperaţi să câştige titularizările, ceea ce înseamnă să îi mulţumească pe studenţi, care le dau la rândul lor note, dar în acelaşi timp să le arate autorităţilor universitare că nu intenţionează să facă valuri. Astfel şi în multe alte modalităţi, universităţile au devenit periculos de compromise.

În acelaşi timp, orice cercetător, economist sau expert în medicină care este chemat să facă un raţionament şi să disemineze informaţii, se loveşte de lipsa de încredere din partea publicului larg. Atunci când experţii sunt citaţi într-un ziar sau intervievaţi la televiziune, ne întrebăm doar care le sunt interesele. Cine le finanţează cercetările? Ce oferte au avut pentru a servi consiliile corporatiste? Lumea academică s-a schimbat imperceptibil şi universităţile din prezent nu mai sunt în totalitate de încredere ca fiind locuri pentru dezbateri libere şi deschise.


False amintiri

Poate că lumea academică nu a fost niciodată ideală şi poate că geloziile şi comploturile bizantine au pândit întotdeauna în aceste turnuri de fildeş. De exemplu, în timpul epocii McCarthy persoanele din mediul academic erau dispuse să facă declaraţii publice prin care se distanţau de colegii lor care erau politic suspecţi. Cu toate acestea, fizicianul David Bohm a refuzat să spună numele colegilor atunci când a fost anchetat de către Comitetul pentru Investigarea Activităţilor Antiamericane - HUAC (House Un-American Activities Committee). În cartea mea, Infinite Potential: The Life and Times of David Bohm – Potenţial infinit: Viaţa şi timpurile lui David Bohm (Editura Addison Wesley, Reading, Mass., 1997) vorbesc despre o întâmplare, un seminar ulterior desfăşurat la Universitatea Princeton în principal pentru a discredita o parte dintre lucrările lui Bohm în domeniul fizicii. Deşi trebuia să fie o dezbatere despre probleme tehnice în ştiinţă, cercetători de renume nu s-au putut abţine să folosească cuvinte ca „troţkist”, „trădător” sau „tovarăş de drum”. La sfârşitul întâlnirii J. Robert Oppenheimer a mers atât de departe încât a decretat că „dacă nu îl putem contrazice pe Bohm, atunci trebuie să cădem de acord să îl ignorăm”. Oppenheimer protesta faţă de ideile ştiinţifice ale lui Bohm, dar şi, în parte, faţă de asocierea lui cu o figură politică „blamată”.

Un exemplu mai apropiat de zilele noastre este o dezbatere asupra sindromului confabulaţiei (falselor amintiri). Abuzurile asupra copiilor, atât cele sexuale, cât şi cele fizice, pot avea efecte dăunătoare enorme. Cei care au fost violaţi sau agresaţi în copilărie îşi reprimă adeseori amintirile, ceea ce mai târziu degenerează în simptome psihofizice. Freud a fost cel dintâi care a atras atenţia asupra acestui fenomen şi a arătat modul în care psihanaliza poate ajuta în rezolvarea unor astfel de probleme dureroase. Cu toate acestea, în anii ’80 fenomenul violului reprimat din fragedă pruncie devenise o mare modă. Şcoli de terapie, inclusiv cele de hipnoză, pretindeau că pot permite pacienţilor să meargă înapoi, în copilăria timpurie, pentru a descoperi exemple de abuzuri sexuale din partea prietenilor, rudelor sau chiar a părinţilor. Au existat chiar şi cazuri în care copiii au spus că au participat la ritualuri satanice sau când abuzurile sexuale au implicat grădiniţe întregi.

Au existat şi cercetători care au devenit suspicioşi în legătură cu poveştile mai elaborate şi au început să cerceteze modul în care au fost obţinute aceste însemnări. Au aflat că în unele cazuri unii pacienţi, aflaţi în situaţii mai vulnerabile, căutau indicii subtile oferite de către terapeut pentru a şti cum să continue şi ce să spună în continuare. Dacă se întâmpla ca terapeutul să fie un susţinător al teoriilor referitoare la abuzul sexual din partea părinţilor, atunci cu siguranţă pacientul începea să „îşi amintească” detalii ale unui astfel de abuz, care nu s-a întâmplat de fapt niciodată, şi să înfiripeze o poveste consistentă. Astfel de „false amintiri” pot fi generate, de asemenea, atunci când un hipnotizor sau un terapeut forţează un pacient să îşi amintească detaliile unui accident grav în trafic, un jaf sau un alt act de violenţă.

Totuşi, în anii ’90 cercetătorii au încercat să aducă la lumină această problemă prin dezbatere publică. Universitatea Montreal, de exemplu, a organizat o întâlnire pentru a lua în discuţie sindromul confabulaţiei. Întâlnirea a fost un dezastru. Unii cercetători au adus suporteri care au scandat împotriva câtorva dintre vorbitori. S-a făcut schimb de abuzuri verbale, iar posibilitatea unei discuţii deschise a fost abandonată. Era clar că în privinţa anumitor lucruri universităţile nu mai reprezentau raiul pentru discuţii libere şi deschise. Într-adevăr, câţiva terapeuţi şi oameni de ştiinţă se tem să îşi mai publice cercetările în anumite domenii datorită posibilităţii unor abuzuri personale sau a unor atacuri.

În septembrie 2000 am fost responsabil cu organizarea unei mese rotunde la care a participat personal academic dintr-o varietate de ţări şi discipline pentru a reflecta la viitorul cunoaşterii, educaţiei şi universităţilor. Concluzia generală la care am ajuns a fost aceea că, în principal, universităţile nu îşi mai îndeplinesc rolul de centre în care experţii dintr-o mare varietate de domenii pot dezbate şi discuta idei împreună. Presiunile externe exercitate asupra universităţilor au compromis abilitatea acestora de a face cercetări libere şi de înaltă calitate. Acest lucru este adevărat mai ales în cazul aşa-numitelor discipline orhidee; acele subiecte şi domenii care nu garantează câştiguri imediate şi practice.

Participanţii au considerat că mediul academic ar trebui să aibă un contract nescris cu viitorul – de a oferi o educaţie care să deschidă orizonturile tinerilor, să îi educe şi să îi informeze, şi să realizeze astfel oameni mai compleţi.

Cu ce se pot înlocui universităţile? Poate cu academii1 mai mici, formale şi informale, unde oamenii să se poată aduna împreună pentru a dezbate, dar şi acestea ar putea avea dezavantajele lor, căci vor fi întotdeauna în pericol de a cădea în aceleaşi capcane ca şi universităţile. Când universităţile însele ne dezamăgesc, incertitudinile viitorului ne fac să ne simţim şi mai izolaţi.

- - - - -

1. Academiile sunt adesea grupuri puţin unite, informale, în care oamenii se adună pentru a schimba idei, a se stimula şi provoca intelectual unii pe alţii. Exemplul suprem este Academia Platonică care a înflorit în Florenţa renascentistă sub Marsilio Ficino şi sub patronajul lui Lorenzo di Medici. Aceasta era situată într-o vilă pe dealurile de deasupra oraşului, unde filozofii, poeţii şi artiştii (de talia lui Michelangelo) se puteau întâlni într-un mediu colegial. Acelaşi rol l-au avut saloanele secolului al nouăsprezecelea din Franţa.

Black Mountain College din Carolina de Nord a fost un centru catalizator de schimb în artă, muzică şi literatură la începutul anilor ‘50. Acolo poeţi precum Robert Creeley şi Charles Olson au experimentat o abordare a poeziei mai liberă, deşi disciplinată, iar prin intermediul Black Mountain Review îi aduna laolaltă pe cei care gândeau la fel, cum ar fi Alan Ginsberg, William Carlos Williams sau Gary Snyder. Centrul Black Mountain a fost, de asemenea, locul în care compozitorul John Cage l-a întâlnit pe marele artist Robert Rauschenberg. Cei doi aveau să exercite o puternică influenţă reciprocă asupra artelor respective.

Autorul încearcă în prezent să întemeieze o academie în micul oraş Pari, în Italia, unde locuieşte. Accademia dei Pari este un grup de artişti, psihologi şi savanţi care se întâlnesc din când în când pentru a discuta despre societatea contemporană şi valorile sale.


Analiza de risc şi limitările sale (63)


Traducerea, realizată de Silvia Gergely, este făcută cu acordul autorului şi este protejată de legea drepturilor de autor.

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.