Mintea omenească se delectează creând teorii atotcuprinzătoare şi explicaţii definitive. Dar indeterminismul cuantic, teoria haosului, limitele limbajului şi lacunele şi incertitudinile matematicii pun la îndoială validitatea unor astfel de obiective ambiţioase.
Dar aici cititorul poate fi scuzat pentru obiecţiile faţă de aceste cazuri particulare din ştiinţă, filozofie şi matematică, oricât de interesante ar fi ele, deoarece sunt departe de viaţa noastră cotidiană. În majoritatea lor, aceste cazuri reprezintă rezultatele muncii intelectuale create de academicieni care lucrează în turnuri de fildeş şi privesc lumea dintr-o poziţie relativ privilegiată. Şi atunci când vorbim despre o transformare a conştiinţei care a început în secolul al nouăsprezecelea, este oare această schimbare limitată doar la câţiva aleşi sau se aplică tuturor?
În acest capitol vom discuta despre probleme mult mai acute – alegerile totale şi parţiale cu care ne confruntăm în viaţa cotidiană, dar şi deciziile care vor avea impact asupra copiilor şi copiilor copiilor noştri. Aceste chestiuni se referă la aspecte ale vieţii noastre zilnice, pe care generaţia bunicilor noştri le-a avut de-a gata, dar care acum au devenit problematice.
Secolul al XIX-lea a reprezentat o perioadă a orizonturilor vaste şi a spaţiilor goale. Se mai găseau încă semne de întrebare pe harta lumii şi teritorii noi erau deschise pentru exploratori şi colonişti. În urmă cu mai bine de un secol oamenii credeau că Pământul şi resursele sale sunt nelimitate. Existau întotdeauna materiale noi care să fie dezvoltate şi surse noi de energie care să fie exploatate. Întotdeauna se găsea câte ceva pentru toată lumea. Până la revoluţia industrială, când maşinile au amplificat acţiunile oamenilor, o viaţă întreagă de muncă omenească şi de efort aveau un impact mic asupra Pământului. Era normal să se creadă că rasa umană va exista întotdeauna. Gânditori precum Nietzsche şi Bernard Shaw chiar credeau că omenirea pornise pe drumul către epoca supraomului.
Toate acestea s-au schimbat în secolul al XX-lea. Rasa umană a experimentat hybrisul mândriei şi aroganţei sale anterioare. Această schimbare este simbolizată prin două imagini remarcabile care s-au imprimat adânc în subconştientul nostru colectiv: un nor în formă de ciupercă şi o minge albastră în spaţiu. Ambele erau rezultatele dezvoltării ştiinţifice şi tehnologice. Şi ambele au subminat pretenţiile noastre că omenirea este capabilă de dezvoltare şi progres nelimitat.
Prima imagine, norul în formă de ciupercă, reprezintă bomba atomică şi generaţiile de armament nuclear care i-au urmat. Mai mult de jumătate de secol, omenirea a trăit în umbra acestui nor. În acea perioadă Bulletin of Atomic Scientists (Buletinul cercetătorilor atomişti) îşi potriveşte pe prima pagină un ceas atomic simbolic cu limbile arătând cinci minute înainte de miezul nopţii, arătând astfel că rasa umană era în pragul unui holocaust nuclear. Deşi o generaţie de copii americani învăţase exerciţiul nuclear de supravieţuire în caz de atac, oamenii de ştiinţă au subliniat în cel mai scurt timp inutilitatea diferitelor măsuri de urgenţă care fuseseră stabilite. Efectul imediat al exploziilor şi radiaţiilor era suficient de rău, dar ceea ce urma avea să fie cu mult mai nefast. Cum spunea primul ministru sovietic Nikita Hruşciov, după un război nuclear cei vii i-ar invidia pe cei morţi. Exploziile nucleare ar forma nori imenşi de praf în partea superioară a atmosferei, atât de denşi încât ar bloca lumina şi căldura Soarelui pentru anii care vor veni. Ar urma o iarnă nucleară, o perioadă de frig neîntrerupt şi atât de profund încât ar distruge nu numai rasa umană, ci aproape toate formele de viaţă de pe Pământ.
Tensiunea Războiului Rece a rămas acum în spatele nostru. Dar într-o altă formă o ameninţare nucleară încă există, nu atât din partea superputerilor planetei, cât din partea naţiunilor mai mici şi mai puţin stabile, şi chiar din partea grupărilor infracţionale organizate. O jumătate de secol de tensiuni internaţionale ne-a făcut mai conştienţi de fragilitatea vieţii pe planeta noastră. Ştiinţa a descoperit alte ameninţări, de la virusuri până la microorganisme rezistente la medicamente. Recent, într-un spital suedez s-a descoperit că hepatita C a găsit o modalitate de răspândire la pacienţii spitalizaţi nu pe căile normale, prin perfuzii cu sânge contaminat, ci printr-un virus care se transmite prin aer.
Ebola a apărut pentru prima dată în regiunea râului Ebola, în Zair, în anul 1976. Rata mortalităţii pentru această boală este între 50 şi 90%. Nu există niciun tratament cunoscut. SIDA îşi ia un bir îngrozitor şi efectul său în Africa se dovedeşte a fi la fel de devastator ca şi al ciumei negre care a măturat Europa medievală. Şi totuşi virusul SIDA poate supravieţui numai în condiţii optime. Imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla dacă un astfel de virus s-ar transmite printr-o muşcătură de purice sau de ţânţar. Sau dacă s-ar transmite pe calea aerului, aşa cum s-a întâmplat cu hepatita C în Suedia. Ar însemna acest lucru sfârşitul civilizaţiei noastre per ansamblu? Viaţa oamenilor poate fi mult mai vulnerabilă decât ne imaginăm.
A doua imagine emblematică a secolului al XX-lea, o fotografie făcută de astronauţii americani, este aceea a planetei Pământ ca o minge albastră suspendată în spaţiu. Faptul că Pământul este finit este ceva ce ştim cu toţii la nivel intelectual, şi totuşi ne-au trebuit miliarde de dolari cheltuiţi în cursa spaţială pentru a ne reaminti într-un mod convingător că suntem cu toţii fraţi şi surori. Amerindienii spun „all my relations” (toate legăturile mele), ceea ce înseamnă oameni, animale, peşti, păsări, insecte, pomi, plante şi pietre. Acea imagine din spaţiu ne-a reamintit tuturor că suntem locuitorii unui singur Pământ şi că resursele sale nu sunt infinite. Ceea ce se întâmplă într-un loc afectează un altul. Fumul de la topitoriile din Sudbury, Ontario de Nord, poluează nord-estul Statelor Unite. Ploaia care a căzut pe maşina mea azi-noapte în Italia a lăsat o dâră fină de noroi alb – nisip din deşertul Sahara adus de vânt.
Când vine vorba de ecologie şi poluarea mediului nu mai rămâne loc pentru politici naţionale. Vântul nu recunoaşte graniţele naţionale, ploaia cade pe tratatele noastre internaţionale. Distrugerea pădurilor tropicale amazoniene nu este o chestiune internă a guvernului brazilian, ci o problemă vitală pentru clima întregii lumi. Alegerea unei maşini de familie sau pornirea unui aparat de aer condiţionat nu mai este o chestiune de alegere personală. Mişcările de mediu iau poziţie tocmai faţă de astfel de probleme.
Traducerea, realizată de Silvia Gergely, este făcută cu acordul autorului şi este protejată de legea drepturilor de autor.
