Mare parte din arta non-figurativă este preocupată de scheme vizuale, simboluri, semne, hărţi, diagrame, indicaţii, înregistrări şi caligrafie care mângâie simţurile şi plac ochiului. În acelaşi timp, aceste modalităţi de expresie indică spre ceva de dincolo de ele.
Pictura şi reprezentarea realităţii (45)
Ele pot exprima frumuseţe, structură, armonie şi ordine, dar şi un fior al sacrului şi al numinosului şi o conectare cu toate lucrurile vii şi energiile cerului şi ale pământului.
Mai degrabă decât să fie exclusiv preocupate de suprafaţa vizuală a lucrurilor, ele oferă indicaţii despre structura lor interioară, sugerând existenţa unei ordini fundamentale a lumii, o realitate de dincolo de aparenţe.
Arta islamică, de pildă, foloseşte modele repetitive în piesele din gresie şi fier. Semnificaţia acestor modele este trimiterea spre infinit - nu atât de mult un infinit care se află departe de noi, undeva "acolo", ci mai degrabă infinitul intrinsec lumii, infinitul lucrurilor ce pot fi divizate şi repetate la nesfârşit. Arta islamică este un dispozitiv pentru ochiul minţii. Este un instrument pentru transportul conştiinţei umane spre contemplarea pură a infinitului fără graniţe.
În mod similar, mandala (imaginea-simbol din arta tibetană - n.tr.) reprezintă un mod de a "centra" conştiinţa într-o stare de calm şi linişte şi de a plasa mintea pe o poziţie corespunzătoare în ceea ce priveşte relaţia acesteia cu forţele cosmosului.
Privită astfel, arta are ceva în comun cu o teorie ştiinţifică. Teoriile nu sunt preocupate atât de realitate, cât de un model de reprezentare a acesteia. În schimb, modelul nu e lucrul însuşi, fiindcă mereu arată către ceva de dincolo de obiect.
Gândiţi-vă la un tren de jucărie. Un tren de jucărie rulează pe şine micuţe de cale ferată. Are un coş de fum, un şofer micuţ, dar şi aspectul unui tren adevărat. Arată ca un tren şi, în mişcare fiind, ne duce cu gândul la un tren real, în acelaşi timp nefiind unul. Nu există pasageri în carne şi oase în vagoanele sale şi nimic nu arde cu adevărat în focarul locomotivei. Un tren de jucărie încorporează unele dintre elementele unui tren adevărat, ignorând altele dintre acestea.
În aceeaşi manieră, o teorie ştiinţifică reprezintă doar o machetă a lumii reale, un model în care, de exemplu, nu există frecare, nici rezistenţă a aerului, un model în cadrul căruia toate suprafeţele sunt perfect netede şi orice mişcare este perfect uniformă. Un asemenea model de reprezentare se referă la o lume în care totul a fost idealizat. Există o glumă veche printre profesorii de fizică, care spune că pentru a rezolva o anumită problemă trebuie "să apelăm la un elefant de masă neglijabilă." Pentru un necunoscător acest lucru este o absurditate, dar este vorba tocmai de genul de aproximare şi simplificare la care se recurge uneori în scopul de a aplica teoriile ştiinţifice.
Desigur, în cadrul oricărei teorii pot fi făcute corecţii şi adăugiri pentru a lua în considerare, de pildă, masa elefantului. Dar teoriile elegante, asemenea frumoaselor trenuri şi avioane de jucărie, sunt în mod necesar simple. Ele afirmă ceva de genul: "Eu nu sunt lucrul în sine, ci doar tind către respectivul lucru." La fel, o pictură hindusă ori tibetană ne transmite ideea că: "Eu nu sunt un zeu. Nu sunt nici măcar o reprezentare a unui zeu (în sensul de fotografie a unei persoane). Mai degrabă tind spre ceva care se află dincolo de mine, lucru care te-ar putea conduce către o experienţă religioasă."
Acest tip de artă menţine întotdeauna vie tensiunea între ceea ce există şi ceea ce nu există. Operele de artă excepţionale, cum e cazul icoanelor ruseşti, reprezintă un cadru, un container care găzduieşte această tensiune dintre două lumi şi, astfel, se încarcă cu putere de numen. Prin contrast, arta reprezentaţională (figurativă - n.tr.) nu emană o atare dualitate. Ea nu ne transmite ideea că, "Eu nu sunt Moartea lui Nelson, dar arăt către un eveniment istoric important." Mai degrabă, ne spune că: "Sunt la fel ca moartea lui Nelson. Dacă te-ai fi aflat la faţa locului, la cel moment istoric, cam asta ai fi văzut, mai mult sau mai puţin." Şi mai mult: "Dacă te uiţi la mine, vei oferi ochilor tăi experienţa reală a suprafeţei şi texturii unei fructiere. Sunt imaginea exactă a felului în care ni se înfăţişează lucrurile în lume."
Cu toate acestea, în cele din urmă o pictură rămâne un tablou. Pictura naturalistă şi iluzionistă ne cheamă către o "suspendare conştientă a neîncrederii", concept venit de la filozoful Coleridge. Pânzele ne cer să ne alăturăm lor, să ne imaginăm că privim pe fereastră spre o scenă ori că ne găsim pe puntea H.M.S. Victory a lui Nelson. Într-adevăr, în secolul al XIX-lea unii pictori au realizat panorame vaste, care se întindeau pe camere întregi, astfel încât privitorul era învăluit de iluzia unei scene de mari dimensiuni, în aer liber.
Pentru ca o astfel de iluzie să funcţioneze, îndoiala de natură vizuală trebuie abandonată ori măcar pusă între paranteze. În final, toate acestea aveau să se schimbe odată cu societatea.
Traducerea, realizată de Scientia.ro, este cu acordul autorului şi este protejată de legea drepturilor de autor.
