De la certitudine la incertitudineCapitolul precedent s-a încheiat cu câteva reflecţii pe marginea limbajului şi a viziunii asupra lumii. Vom continua această călătorie, analizând diferite moduri de a ne reprezenta lumea în diverse domenii, de la artă şi ştiinţă până la felul în care vorbim.

 

 

 

 



CAPITOLUL V - SFÂRŞITUL REPREZENTĂRII

 

Limbajul şi tu - cine este stăpânul? (41)

 

De fapt, felul în ne imaginăm lumea influenţează puternic ceea ce vedem în realitate cât şi, în consecinţă, modul în care gândim despre noi şi structurăm societatea. Şi prin “a vedea” mă refer atât la actul percepţiei vizuale, cu ajutorul ochilor, dar şi la cel al reprezentării mentale, cum e cazul în cadrul “imaginării” mentale a lumii.

La prima vedere pare mai degrabă extravagant să pretindem că modul în care vedem lumea influenţează felul în care gândim despre noi înşine. Cum ar putea fi aşa ceva adevărat? Pentru a înţelege acest raţionament să începem cu revoluţia copernicană, care a modificat radical concepţia noastră cu privire la locul planetei Terra în Univers. Înainte de Copernic Pământul era privit cu fermitate ca fiind centrul cosmosului. Pentru mai bine de 2000 de ani fiinţele umane s-au închipuit asemenea unui cerc magic, o mandală budistă, înconjurate de o serie de sfere protectoare, planetare şi divine.

Viziunea creştină, care a dominat gândirea de-a lungul Evului Mediu, a zugrăvit umanitatea ca reprezentând apogeul creaţiei. Sarcina noastră, conform Genezei, era să “subjugăm planeta”. Întruparea şi crucificarea lui Cristos nu aveau de-a face doar cu soarta fiinţelor umane, ci reprezentau un eveniment cosmic care avea loc în inima Universului. După Căderea adamică în păcat, nu numai că rasa umană a fost alungată din Grădina Raiului, dar din acel moment materia însăşi a căzut în dizgraţie şi a aşteptat mântuirea. Aşa cum scria Jakob Böhme, “întreaga creaţie tânjeşte după ziua împlinirii”, iar eroul condamnat - Faust - al lui Marlowe strigă: “Vezi sângele lui Cristos ţâşnind pe firmament”. Întregul Univers se învârtea în jurul umanităţii. Oamenii erau descendenţii Căderii, iar după Cădere Universul intra într-o atitudine de aşteptare.

 

 



Toate acestea aveau să se schimbe odată cu revoluţia copernicană. Terra a fost retrogradată la statutul de planetă oarecare aflată pe orbită în jurul Soarelui, iar umanitatea era îndepărtată de pe tronul său aflat în centrul cosmosului. Ceva mai târziu, după inventarea telescoapelor foarte puternice, aveam să aflăm că Soarele este doar o stea printre alte nenumărate miliarde de aştri. Astfel că revoluţia copernicană a produs în harta noastră mentală o dislocare dramatică a locului pe care îl ocupăm în schema Universului. Această modificare a imaginii despre noi înşine în relaţia cu cosmosul a creat o falie între spaţiul interior, psihologic (în care simţisem până atunci că trăim) şi modul în care ne reprezentam în relaţie cu noua geometrie a cosmosului.

De fapt, această schimbare de perspectivă trebuia privită pentru a putea fi crezută. Aşa cum subliniază istoricul de artă Martin Kemp, revoluţia copernicană a generat o mulţime de reprezentări, de la diagrame şi schiţe până la modele mecanice. Privitul spre una dintre aceste diagrame ori modele echivala cu însăşi actul proiecţiei mentale. Era ca şi cum priveam acum înăuntru de undeva din exterior, de parcă ne schimbasem brusc poziţia dinspre o existenţă în centrul a tot ceea ce există către periferia cosmosului.

O revoluţie similară a avut loc atunci când au fost publicate primele fotografii ale Pământului făcute din spaţiu. Nu doar că erau imagini reale ale planetei, dar au şi anunţat naşterea unui mod nou şi simbolic de a “vedea” planeta dinăuntrul imaginaţiei. Acel obiect, imaginat ca plutind în spaţiu şi privit din exterior, era în acelaşi timp căminul nostru al tuturor. Dincolo de credinţele ori culoarea pielii fiecăruia dintre noi eram cu toţi legaţi indisolubil în această pânză globală a ecologiei.

Una dintre cărţile mele, The blackwinged night, examinează schimbările dramatice petrecute la nivelul conştiinţei umane la finele Evului Mediu şi la începutul perioadei renascentiste. Lucrarea demonstrează că revoluţia a ceea ce însemna să fii om a fost accelerată de o schimbare radicală a modului în care oamenii priveau şi îşi reprezentau lumea. Evul Mediu, de pildă, a adus schimbări de reprezentare în diverse domenii, plecând de la perspectiva în pictură până la notaţiile muzicale şi de la cartografie la contabilitatea dublă. Faptul că oamenii aveau la dispoziţie unelte mentale noi cu care să reprezinte diferite aspecte ale realităţii înconjurătoare a însemnat că acum aceştia puteau să exteriorizeze şi să obiectiveze această lume. Procedând astfel ei puteau trata lumea ca obiect extern lor şi ca ceva ce putea fi contemplat înăuntrul imaginaţiei. Lumea devenise un obiect ce putea fi manipulat în teatrul minţii, mai degrabă decât o realitate tangibilă. Asta însemna, de asemenea, că oamenii puteau dobândi un control crescut asupra lumii din jurul lor, totuşi cu preţul pierderii implicării directe. Cu cât obiectivăm mai mult lumea, cu atât mai mare este pericolul de a pierde contactul cu simţământul participării directe la spectacolul naturii.

Actul de a vedea (43)


 

Traducerea este realizată de Scientia, cu acordul autorului şi este protejată de legea drepturilor de autor.