În episodul nr.33 din istoria ştiinţei şi a ideilor în secolul al XX-lea, continuăm să vorbim despre limbaj, despre căutarea unui limbaj care să răspundă nevoii de a vorbi clar, concis şi fără ambiguităţi despre natură. Este limba capabilă de claritatea ultimă?
Incertitudinea limbajului-1 (32)
Un contemporan al lui Leibniz, satiricul Jonathan Swift, este cel care a indicat o slăbiciune evidentă a marelui plan leibnizian. Observaţia acestuia va fi preluată trei secole mai târziu de către Ludwig Wittgenstein. Swift a indicat că visul privind realizarea unui limbaj ideal este impresionant, dar nerealizabil.
În Călătoriile lui Gulliver, protagonistul vizitează marea academie a lui Lagadu, unde profesorii de limbă eliminaseră totul, exceptând substantivele, "pentru că în realitate toate lucrurile imaginabile nu sunt nimic altceva decât substantive", iar "orice cuvânt pe care îl pronunţăm reprezintă într-o oarecare măsură o diminuare a plămânilor noştri prin corodare".
Atunci când, în satira lui Swift, doi filozofi doresc să dezbată un subiect, ei trebuie să evite orice ambiguitate şi inconsistenţă logică. Ei vin la locul dezbaterii purtând saci enormi. În loc să utilizeze cuvinte, primul filozof începe dezbaterea scoţând un obiect din sacul său, pentru ca, în replică, al doilea filozof să scoată obiectul potrivit din sacul său. Astfel nu este posibilă nicio ambiguitate ori confuzie - o carte este o carte, o cărămidă este o cărămidă, iar ambiguităţile inerente cuvintelor şi limbajului sunt ocolite.
Problema este că, în acest fel, cei doi filozofi nu prea au ce să discute. Satira lui Swift expune astfel slăbiciunea intrinsecă a visului lui Leibniz. Dacă dorim să eliminăm orice confuzie, trebuie să folosim o limbă pură, una în care orice subtilitate ori adaos de înţeles trebuie să fie înlăturate, astfel încât fiecare cuvânt să fie folosit pentru un singur scop. În acest fel limbajul devine foarte strict. Pe de altă parte, dacă dorim să discutăm cele mai adânci probleme ale vieţii, atunci avem nevoie de limbajul uman cu toată bogăţia acestuia şi abilitatea de exprima metafore şi de a tolera ambiguitatea şi paradoxul.
Aceasta este situaţia de dubiu cu care avem de-a face în acest capitol. Dubiul cu care ne confruntăm este următorul: ne dorim certitudine cu orice chip ori acceptăm o lume care are diverse grade de incertitudine şi ambiguitate?
În capitolul al II-lea am vorbit despre căutarea certitudinii şi a completitudinii în matematică a lui Bertrand Russell. El a fost, de asemenea, un pion activ în discuţiile privitoare la natura limbajului. Russell a reacţionat cu vigoare faţă de o mişcare filozofică britanică denumită Idealism. Referindu-se la marele sistem filozofic al lui Hegel, acesta a afirmat că întregul edificiu filozofic, aşa cum este cazul cu multe sisteme metafizice, a fost creat pornindu-se de la o eroare logică.
1. În prima sa lucrare filozofică importantă, O expunere critică a filozofiei lui Leibniz (1900), Russel arată că argumentele metafizice sunt rezultatul modului în care limbajul împarte lumea în subiect şi predicat.
2. Ca reacţie la Idealism, Russell a dorit să dezvolte o filozofie de maximă claritate, denumită "atomism logic". Ideea lui a fost să înceapă cu lucrurile pe care le ştim cu certitudine despre lume. În esenţă este vorba despre afirmaţii ştiinţifice. Russell a aşezat la baza sistemului său aceste afirmaţii. Le-a numit "atomi logici". Aşa cum moleculele sunt formate din atomi, iar lumea înconjurătoare din molecule, la fel atomismul logic urma să fie o filozofie clară, coerentă şi raţională, formată din combinaţia atomilor logici. Procedând în acest fel, Russell a sperat să ajungă la afirmaţii despre Univers care să nu conţină inconsistenţe logice ori confuzii.
După cum s-a văzut ulterior, chiar unul dintre elevii lui Russell, Ludwig Wittgenstein, este cel care a demonstrat inutilitatea unui atare demers. Deşi, până la un anumit punct, limba poate fi strunită prin rigorile logicii, prin abilitatea sa de a se angaja în lansarea de metafore, de a tolera ambiguitatea şi de a tolera paradoxul şi multiplicitatea, limbajul este mai adecvat pentru a spune glume, a vorbi despre iubire, a cânta pentru copii, a schimba bârfe, a face rugi ori a spune poezii, decât să discute filozofia naturii.
Putem încerca să regularizăm şi să restricţionăm limbajul, dar imediat ce începem să vorbim, acesta scapă de sub control şi îşi urmează calea sa. Respingând marele proiect al limbajului al lui Russell, Wittgenstein şi-a făcut propriul program pentru filozofie, unul care a avut o mare influenţă asupra gândirii până în zilele noastre. În esenţă, demonstrând multele modalităţi în care limbajul funcţionează, Wittgenstein a stabilit o formă de terapie pentru filozofi pentru a-i ajuta pe aceştia să scape de dilemele pe care şi le-au creat.
Incertitudinea limbajului-3 (34)
Traducerea este făcută cu acordul autorului şi este protejată de legea drepturilor de autor.
