Continuăm traducerea lucrării "De la certitudine la incertitudine" a filozofului şi fizicianului David Peat cu partea a doua a capitolului dedicat noii ordini în fizică şi lămuririi conceptelor de "ordine explicită" şi "ordine implicită" introduse de fizicianul David Bohm.
O nouă ordine în fizică - partea 1 (29)
Pentru a explica o parte din subtilităţile ideii lui Bohm am făcut apel la imagini şi metafore cu un caracter oarecum static. Noţiunile exprimate de Bohm se referă în întregime la procese ori la holomişcare; adică la mişcarea întregului. Pentru Bohm, elementul fundamental (dacă doriţi să îl numiţi astfel) ori “tot ceea ce există” ia forma unei mişcări neîntrerupte. În interiorul acestei mişcări poate fi descoperit un proces neîncetat de împachetare şi despachetare pe măsură ce diferite aspecte din ordinea implicită devin disponibile pentru un răstimp în ordinea explicită. Faptul că lumea noastră pare una stabilă nu înseamnă în primul rând că obiectele rămân fixe în universul nostru, ci mai degrabă semnifică faptul că aceleaşi tipare se regăsesc permanent, apărând iar şi iar, doar pentru a dispărea la fel de repede ca gândul. Minţile şi corpurile noastre vin în contact cu suprafaţa lucrurilor, dar şi cu aparenta stabilitate a lumii explicite, fără a conştientiza cu adevărat mişcarea perpetuă de dedesubt. (Este interesat de remarcat că multe practici meditative pun accent pe caracterul trecător al lucrurilor şi sugerează ideea că lumea se află într-o continuă pendulare între fiinţă şi nefiinţă.)
Ordinea implicită face lumină în jurul conceptului de complementaritate introdus de Bohr. Doar anumite aspecte ale sale pot fi făcute explicite, unul câte unul. Pe măsură ce unul este dat în vileag, trecând în explicit, altul este învelit din nou de implicit şi dispare. Astfel că ordinea implicită nu poate fi niciodată lămurită întru totul. Mai degrabă putem vorbi de perspective complementare, precum unda şi corpusculul, care ni se înfăţişează pe rând, aspecte care pot părea paradoxale în cadrul ordinii explicite familiare nouă.
La fel cum Bohr credea că acest caracter complementar are relevanţă mult dincolo de graniţele teoriei cuantice, la fel şi ordinea implicită capătă o semnificaţie mult mai largă, depăşind limitele fizicii. Într-adevăr, se pare că ideea a exercitat o atracţie imediată asupra scriitorilor şi artiştilor. Exponenţii artelor vizuale sunt preocupaţi de descoperirea unor modalităţi noi de a privi şi clasifica lumea. Începând cu impresionismul, pictorii au început să se detaşeze de constrângerile perspectivei lineare, geometrice, pornind în căutarea unor noi rânduieli pe tărâmul artelor. Cézanne, de pildă, şi-a dorit să descopere o nouă ordine în pictură, una care să accepte experimentele impresioniştilor şi care, în paralel, să păstreze rigoarea intelectuală caracteristică, de pildă, unui Poussin. A explorat structurarea formelor şi spaţiului în raport de culoare şi lumină, dar în acelaşi timp a lăsat loc şi unui simţ al ambiguităţii, permiţând, de exemplu, interpretarea unui petic de verde fie drept un copac aflat la semidistanţă, fie ca frunzişul din prim-plan.
Picturile lui Cézanne pot fi asemuite ordinii implicite din punct de vedere al acţiunii de a privi. Ca şi în cazul unei holograme, fiecare parte a desenului este lămurită şi îmbogăţită de toate celelalte zone ale pânzei. Portretul negustorului de artă Ambroise Vollard, care poartă semnătura lui Cézanne, a necesitat peste 100 de şedinţe. În cele din urmă opera a fost abandonată. Cézanne a lăsat zone ale mâinilor neterminate. A considerat că dacă ar începe să lucreze la acele zone ar trebui să refacă întregul tablou. Astfel, bâjbâind după o nouă ordine în artele vizuale, Cézanne a intuit că şi cea mai neînsemnată zonă a pânzei este dependentă de întregul context.
O situaţie similară se aplică artei scrisului. Un roman sau o povestioară conţin imagini şi metafore, intriga principală şi intrigi secundare, protagonişti şi personaje secundare care depind unele de altele, se conturează reciproc, pentru a conferi formă operei în ansamblu. John Briggs a inventat termenul “reflectafore" pentru a exprima modul în care o metaforă poate căpăta o varietate largă de forme pe parcursul unei lucrări astfel încât structura sa internă să fie constant reinventată. La fel, într-o melodie ordinea întregii piese poate fi uneori anticipată, de parcă ar fi cumva împachetată în primele măsuri de pe portativ.
Psihoterapeuţii ştiu că dacă sunt deosebit de pricepuţi în meseria pe care o practică, în interpretările pe care le fac, desfăşurarea de ansamblu a terapiei se poate deduce din interviul iniţial. Analistul Michael Conforti, adept al ideilor lui Carl Gustav Jung, pomenea de ceea ce el a botezat “câmpul arhetipal” ca fiind stabilit în timpul acestei prime întâlniri, de parcă pe parcursul acestor prime 50 de minute ar lua naştere un soi de domeniu de atracţie, un câmp ce urmează să persiste de-a lungul perioadei de terapie ce se poate întinde pe o perioadă de luni şi chiar ani de zile. În schimb, ceea ce iese la iveală de-a lungul terapiei este adesea un aspect, comprimat în fiecare din sesiunile terapeutice, al tiparului asociat unei întregi vieţi.
Într-adevăr, arhetipurile lui Jung au ele însele ceva în comun cu ordinea implicită a lui Bohm. Arhetipurile sunt principiile structurale care stau la baza comportamentului individual şi colectiv. Aceste principii structurale nu sunt niciodată percepute ori experimentate în mod direct, ci apar sub forma unor imagini şi mituri şi se manifestă în cadrul viselor şi ca modele comportamentale. Cineva visează o persoană, rătăcită într-o pădure întunecată, care întâlneşte un om cu părul cărunt care are în mână o hartă şi o busolă din plastic. Bărbatul din vis nu este un arhetip, ci un simbol particular, o manifestare a unui principiu structural arhetipal. Aşa cum nu e posibil ca cineva să experimenteze direct ordinea implicită a lumii, la fel nici arhetipurile nu pot fi “văzute” vreodată. Mai degrabă cineva poate întâlni formele lor manifeste sau ordinile explicite. Un analist de formaţie jungiană ar recunoaşte în bărbatul din pădure o manifestare particulară a arhetipului Bătrânului Înţelept şi ar începe să caute imagini similare în visele pacientului. Din moment ce astfel de reprezentări sunt universale în toate culturile, de mai mare interes ar fi detaliile explicite din vis. Acestea au fost adăugate ori create de subconştientul pacientului. De ce busola este din plastic şi nu din metal? Ce ar putea să spună acest detaliu despre relaţia pacientului cu terapeutul?
Din interiorul disciplinelor în care au activat, Bohm şi Jung au descoperit ordini ascunse care stau la baza organizării lumii din jurul nostru. În cazul lui Jung, arhetipurile ori principiile structurale ale subconştientului colectiv nu pot fi direct experimentate. Ele ni se înfăţişează exclusiv prin intermediul manifestărilor lor în conştiinţa şi la nivelul subconştientului fiecăruia dintre noi. În cazul lui Bohm, implicitul poate fi dedus prin intermediul diferitelor manifestări şi reprezentări ale sale la nivelul ordinii explicite.
Arhetipurile şi ordinea implicită sunt mai puţin teorii despre lume şi mai degrabă principii explicative. Cu toate acestea Bohm şi-a dorit şi să dezvolte o teorie ştiinţifică a lumii cuantice corespunzătoare şi această întreprindere implica şi conceperea unui limbaj matematic care să descrie ordinea implicită. Alături de colegul său, Basil Hiley, Bohm a studiat o algebră dezvoltată în secolul al XIX-lea de către William Kingdon Clifford, William Rowan Hamilton şi Hermann Günther Grassmann. Bohm şi Hiley, studiind caietele de notiţe ale lui Grassmann, au manifestat un interes deosebit pentru faptul că această algebră a fost dezvoltată ca o “algebră a gândirii”. Era încercarea unui matematician de a explica modalitatea în care gândurile ies la iveală unele din altele şi curg unul după altul în cadrul unui proces dinamic. Cei doi fizicieni au fost impresionaţi de asemănările dintre ideile din teoria cuantică şi procesele care guvernează conştientul uman. În esenţă, prin intermediul matematicii timpul pătrunde în lumea fizicii într-o manieră cu adevărat dinamică.
O veritabilă teorie a ordinii implicite, una care ar putea, de pildă, să înlocuiască teoria cuantică, nu există încă, deşi cercetarea în acest domeniu a continuat după moartea lui Bohm. În ultimii ani de viaţă, Bohm a studiat şi noţiunea de informaţie ca o activitate concretă în cadrul universului. A numit-o “informaţie activă” şi credea că o teorie profundă a naturii nu ar trebui să separe mintea de materie.
Ideile lui Bohm semănau cu cele ale cercetătorului din domeniul neuroştiinţei Karl Pribram. Acesta era adeptul unei teorii conform căreia creierul uman este structurat de o manieră similară unei holograme. Una din enigmele din domeniul anatomiei creierului uman a fost reprezentată de căutarea aşa-numitelor “engrame”, unităţile fundamentale de stocare a amintirilor în locuri precise din creier. Pe hard-discul unui calculator fiecare unitate de stocare a datelor este depozitată la o anumită adresă, altfel spus într-o poziţie anume pe dispozitivul magnetic respectiv. Dacă pe suprafaţa discului apar zone deteriorate, informaţiile stocate în acele regiuni sunt pierdute definitiv. Totuşi, atunci când o persoană suferă un accident cerebral – ca urmare a unui accident vascular cerebral, a unor lovituri la nivelul capului ori de o manieră similară – amintirile nu se pierd. Mai curând am putea spune că lucrurile se petrec ca şi cum informaţia ar fi distribuită nespecific, de la un capăt la celălalt al creierului uman.
Ideea memoriei distribuite, alături de studiul său cu privire la conexiunile inter-neuronale, l-a condus pe Pribram la concepţia conform căreia creierul uman funcţionează similar unei holograme, împachetând, stocând şi recuperând informaţia de la nivelul întregului creier. Asta înseamnă că universul descris de ordinea implicită al lui Bohm este perceput prin intermediul unei minţi holografice. Realitatea originară, plecând de la atomi până la creier, aparţine unei ordini implicite, dar, din motive legate de supravieţuire, noi creăm ori, mai bine zis, proiectăm în exteriorul nostru o lume caracterizată de o ordine explicită guvernată de cauzalitate, localitate, interacţiune, spaţiu şi timp.
Am început acest capitol căutând fundamentele materiei. Am descoperit o ordine implicită mult mai aproape de “esenţa lucrurilor” despre care vorbeau filozofii Greciei antice decât de fizica mecanicistă a secolului al XIX-lea. Ordinea implicită nu reprezintă o fundaţie în sens material, ci un proces, o transformare constantă ori aşa-numita “holomişcare”. În cadrul acestei mişcări lăuntricul şi exteriorul se unesc, minte şi trup, materie şi conştiinţă. Din acest proces răsar structuri specifice şi delimitări în timp şi spaţiu, mereu în curs de fiinţare şi dispariţie.
Odată cu apariţia ştiinţei s-a născut şi visul de a descoperi fundamentul ultim al realităţii pe tărâmul lucrurilor materiale, palpabile, precum atomii, moleculele şi particulele elementare. Se pare acum că toate acestea nu sunt decât manifestări ale unor procese fundamentale, ale principiilor de simetrie şi ale unor perpetue transformări.
Fizica indienilor Blackfoot (31)
Traducerea este făcută cu acordul autorului şi este protejată de legea drepturilor de autor.
