Testarea bombei nucleare "Small boy", 1962

Este simplu să portretizăm cel de-al Doilea Război Mondial ca un punct de cotitură din punct de vedere al eticii medicale. Dar trebuie să rezistăm tentaţiei de a ne focaliza doar pe acest moment al istoriei, pentru că unele probleme privind consimţământul în cunoştinţă de cauză cu privire la participarea într-un experiment sunt prezente şi astăzi.



Atunci când Germania s-a predat în mai 1945 cele mai pesimiste ipoteze ale învingătorilor s-au adeverit: naziştii comiseseră nenumărate (şi îngrozitoare) crime de război, inclusiv încercarea de a anihila populaţia evreiască. Atât de înfiorătoare au fost faptele, încât s-au inventat noi cuvinte pentru a le descrie: genocid, creat de avocatul polonez de etnie evreiască Raphael Lemkin (executarea metodică și în masă a unei comunități etnice) şi tanatologie (ştiință care se ocupă cu studiul cauzelor, condițiilor și caracteristicilor morții).

Pe măsură ce lagărele de exterminare din Polonia şi lagărele de concentrare din Germania erau eliberate, ororile la care fuseseră supuşi prizonierii au ieşit la iveală. În efortul lor de a pune mâna pe realizările ştiinţifice naziste, ofiţerii de informaţii din trupele învingătoare au descoperit adevăratul nivel al experimentelor medicale pe oameni.



Procesul de la Nuremberg

Evreii, prizonierii politici şi alte tipuri de "indezirabili" au fost supuşi de către cercetători nazişti unei plaje largi de experimente care au dus la moartea acestora ori diverse tipuri de dizabilități. Forţele Aeriene naziste (Luftwaffe) au dorit, de exemplu, să ştie cum să protejeze şi să resusciteze piloţii căzuţi în apă în cadrul luptei aeriene şi care sufereau de hipotermie.  Soluţia nazistă a fost aceea de a introduce subiecţi în apă îngheţată până la punctul decesului pentru a observa reacţia organismului uman în astfel de condiţii.

Ca urmare a uciderii unui lider nazist, Reinhard Heydrich, pe lângă masacrarea populaţiei şi ararea localităţii unde s-a produs crima (Lidice, Cehia), s-au accelerat experimentele constând în folosirea sulfamidelor (substanţe chimice ce blochează înmulţirea bacteriilor), căci Heydrich murise ca urmare a infectării rănii suferite în atentat. Soluţia? Rănirea picioarelor subiecţilor, infectarea acestora şi observarea efectelor infectării, cu sau fără utilizarea sulfamidelor.

Aceste exemple sunt doar vârful aisbergului. Experimente cu bacterii, gaze ori alte substanţe chimice s-au efectuat pe mii de prizonieri.



Programul T4

Unul dintre cele mai oribile experimente a fost ce numit Programul T4, primul program de ucidere în masă nazist, care a pavat drumul către uciderea tuturor celor "care nu meritau să trăiască", către Holocaust. În cadrul acestui program mii de persoane cu dizabilităţi sau suferind de boli mintale au fost "eutanasiaţi", folosindu-se diverse tehnici de ucidere, cum ar fi gazarea în masă, o metodă care a fost ulterior utilizată în lagărele de exterminare.

Eforturile de a afla cum a fost posibil ca cea mai sofisticată societate din punct de vedere ştiinţific şi cea mai umanistă cultură (desigur, vorbim despre germani) să devină practic un tribunal militar - au fost completate în cadrul celor 13 procese de la Nuremberg. Între decembrie 1946 şi august 1947 23 de doctori nazişti au fost judecaţi. 16 dintre aceştia au fost găsiţi vinovaţi; 7 au fost executaţi.

Apărarea doctorilor s-a bazat pe trei argumente:
- primul, clasic pe timpul proceselor: ei doar au executat ordine într-o perioadă de criză;
- al doilea: războiul reprezintă o perioadă în care sunt necesare sacrificii pentru beneficii la nivel naţional;
- al treilea, deosebit de interesant: ce au făcut doctorii nazişti nu s-a deosebit cu nimic de ce au făcut doctorii forţelor aliate cu  prizonierii de război, bolnavi mintal şi alte tipuri de subiecţi.

 

 


Karl Brandt, doctor personal al lui Adolf Hitler, condamnat la moarte după război pentru participarea la experimente medicale în lagărele de concentrare naziste




Experimentele Aliaţilor

Ultimul punct din apărarea doctorilor nazişti nu poate fi negat. Atât în SUA, cât şi în Marea Britanie au fost executate experimente asupra unor grupuri vulnerabile de persoane. În 1941, de exemplu, pacienţii de la un spital de boli mintale au fost infectaţi, în cadrul unui experiment, cu virusul gripei.

La începutul anilor '40 prizonieri din Penitenciarul Statesville (cu precădere afro-americani) au fost în mod deliberat infectaţi cu parazitul malariei (pentru a testa medicamente împotriva acestei boli şi a ajuta, astfel, trupele aflate pe front).

Acestea sunt doar două dintre numeroasele experimente efectuate pe grupuri vulnerabile de persoane, oameni nu au avut libertatea de a alege să participe într-un experiment.



Codul de la Nuremberg

Judecătorii de la Nuremberg au simţit nevoia de a stabili anumite standarde privind desfăşurarea experimentelor pe oameni (în special privind necesitatea consimţământului). Ca urmare, aceştia au formulat Codul de la Nuremberg, bazându-se pe ideile şi cercetările lui Andrew Ivy, reprezentant al Asociaţiei Medicale Americane şi neurologului Leo Alexander, care a făcut parte şi din echipele de procurori.

Codul este privit ca un punct de plecare pentru Declaraţia de la Helsinki a Asociaţiei Mondiale a Medicilor (World Medical Association’s Helsinki Declaration) din 1964, care a devenit baza standardelor etice în materie de experimente pe oameni. Dar lucrurile nu sunt aşa de simple...



Lucrurile au rămas la fel

În ciuda impactului proceselor în care au fost implicaţi doctorii nazişti şi a publicării noului cod de etică, nici SUA, nici aliaţii săi europeni nu au aderat la acesta, până când o serie de scandaluri i-au obligat să privească cu mai mare atenţie la modul în care se aplică medicina.

Codul, de exemplu, nu a putut bloca studiul sifilisului din Tuskegee, în cadrul căruia 400 de afro-americani cu sifilis au fost pur şi simplu observaţi clinic, fără niciun ajutor medical, deşi exista tratament pentru boala lor.


        Studiul Tuskegee s-a desfăşurat pe o perioadă de 40 de ani (1932-1972) şi a avut ca subiecţi afro-americani săraci şi fără educaţie. Pacienţilor li s-a spus că au "sânge rău" (ascunzându-li-se adevărata afecţiune) şi au fost observaţi pentru a se vedea dacă afro-americanii reacţionează diferit la sifilis faţă de albi. Pentru a-i putea ţine sub observaţie pe pacienţi, acestora li s-a pus la dispoziţie transportul, în mod gratuit, la  şi de la Universitatea Tuskegee, Alabama, unde erau examinaţi. Când studiu a devenit public, doar 74 dintre subiecţi mai erau în viaţă. În 1997 preşedintele Bill Clinton a afirmat că "ce a făcut guvernul american este ruşinos".


De asemenea, noul cod nu a putut preveni experimentul Guatemala, în legătură cu boli cu transmitere sexuală (sifilis şi gonoree) care a implicat 1.500 de copii, prizonieri, soldaţi, prostituate şi bolnavi mintal.


        Detaliile experimentului Guatemala au fost descoperite în contextul verificărilor Studiului Tuskegee, găsindu-se din întâmplare rezultatele cercetării doctorului John Cutler, în care se menţiona despre infectarea cu boli cu transmitere sexuală a unor grupuri vulnerabile, desigur, fără consimţământul persoanelor afectate. Studiul Guatemala s-a desfăşurat între 1946-1948 şi a fost finanţat de diverse instituții americane şi guatemaleze (Institutul Naţional pentru Sănătate al SUA, Biroul Sanitar Pan-american, diverse ministere din guvernul Guatemalei).


Pentru a continua, noi standarde nu au blocat nici expunerea personalului militar şi civil la radiaţii radioactive, care urmare a efectuării unor teste atomice, nici testarea unor substanţe chimice (în contextul dezvoltării armelor chimice) asupra unor recruţi în Porton Down, Marea Britanie. Tinerilor li se spunea că sunt implicaţi în cercetări privind vindecarea răcelii şi, ca recompensă, primeau trei zile permisie şi o mică sumă. Circa 20 de mii de subiecţi au luat parte la acest experiment, care abia în anul 2001 a fost investigat de autorităţile britanice.



Experimente japoneze

Teatrul de război asiatic din timpul celui de-al Doilea Război Mondial s-a evidenţiat şi el printr-un nivel crescut al experimentării pe oameni. De exemplu, Unitatea 731 ce aparţinea Japoniei a fost implicată în experimente înfiorătoare şi pe scară largă.


            Unitatea 731 avea un personal de circa 10 mii de persoane, printre care cei mai buni cercetători în domeniul medical. 731 şi unităţi afiliate au efectuat experimente diverse între 1933 şi 1945, printre care vivisecţia pe cetăţeni chinezi.
            De asemenea, experimentele au vizat, printre altele: letalitatea armelor biologice, abilitatea corpului uman de a supravieţui în urma infectării cu diverşi patogeni şi în condiţii de frig extrem.

            
Este interesant de aflat că deşi se consideră că au fost ucişi sute de mii de persoane în cadrul experimentelor, niciun medic japonez nu a fost tras la răspundere vreodată...

Dacă medicii nazişti din banca acuzaţiilor de la Nuremberg ar fi ştiut de toate aceste experimente, cu certitudine şi-ar fi întărit argumentele pe timpul proceselor. Ceea ce nu înseamnă că ar fi meritat să fie absolviţi de vină.

Adaptare după How world war II changed how we do human research