Pe măsură ce numărul celor care ascensionează la altitudini din ce în ce mai mari este într-o continuă creştere, fie pentru schi, alpinism sau alte sporturi, și vârsta acestor persoane este din ce în ce mai înaintată, iar afecțiunile și medicamentele care le însoțesc sunt din ce în ce mai complexe. Din cauza incidenței hipertensiunii arteriale în populația generală nu sunt foarte rare cazurile când o persoană hipertensivă ascensionează la altitudini mari.



Dacă afecțiunile de mare altitudine, precum răul acut de munte (eng. acute mountain sickness), edemul pulmonar de mare altitudine (eng. high-altitude pulmonary edema) şi edemul cerebral de mare altitudine (eng. high-altitude cerebral edema) sunt cele care ne vin prima dată în minte când ne gândim la altitudine și problemele care pot apărea, afecțiunile medicale deja prezente la joasă altitudine nu trebuie neglijate.


Se estimează că prevalența hipertensiunii arteriale sistemice la persoanele care urcă la mare altitudine se situează între 6-14% înainte de ascensiune (1, 2), valori probabil subestimate având în vedere că aceste două studii se bazează pe chestionare.

În prezentul articol altitudinea mare este definită prin altitudinea la care saturația în oxigen a hemoglobinei scade sub valoarea de 90%, aceasta corespunzând, în principiu, unei altitudini de aproximativ 2.500 de m. Hipoxemia (oxigenarea insuficientă a țesuturilor cauzată de un aport insuficient de oxigen de către artere) provoacă astfel o serie de răspunsuri adaptative fiziologice ale sistemelor pulmonar și cardiovascular, necesare menținerii unei oxigenări adecvate a țesuturilor: creșterea frecvenței cardiace, a debitului cardiac, fluxului sanguin coronarian și cerebral, presiunii arteriale pulmonare și a celei sistemice, cât și a activității sistemului nervos simpatic.

În afara hipoxemiei există și alți stimuli care pot stimula sistemul nervos simpatic: temperaturile scăzute, stresul fizic, alimentația necorespunzătoare, cât și durerile (3).

În principiu, obiectivul tratamentului antihipertensor este să reducă riscul de mortalitate și morbiditate (predispoziție spre îmbolnăvire) cardiovasculară. În prezent nu există decât un studiu cu privire la sejururile la mare altitudine care stabilește o legătură între hipertensiunea arterială și mortalitate. Acest studiu demonstrează că raportat la o populație de control, pacienții decedați printr-o moarte subită la mare altitudine erau într-un procent mai mare hipertensivi (50% vs 17%), fără să poată fi stabilită o legătură cauzală clară având în vedere natura retrospectivă a studiului (4).

Mai multe studii au comparat efectele anumitor medicamente antihipertensive cu un placebo când pacienții ascensionau de la nivelul mării la altitudini mari.

Studiul HIGHCARE-ALPS care a comparat nebivololul şi carvedilol cu un placebo a demonstrat că la participanții sănătoși, ambele medicamente scădeau tensiunea arterială la nivelul marii fără însă a împiedica creșterea tensiunii arteriale la altitudine, utilizarea acestor medicamente fiind asociată în plus cu scăderea saturației în oxigen (5).

Studiul HIGHCARE-Himalaya a demonstrat că telmisartanul scade tensiunea arterială eficient la nivelul mării și la 3.400 de m altitudine în comparație cu placebo, însă efectul acestuia dispărea la 5 400 de m (6).

La persoanele cu o hipertensiune moderată, combinația telmisartan/nifedipina și-a demonstrat efectele antihipertensive la 3.260 de m în comparație cu placebo, conferind totodată o saturație în oxigen superioară fată de grupul placebo (7). Aceste rezultate s-ar explica probabil prin efectul nifedipinei care este medicamentul de baza în tratarea edemului pulmonar de mare altitudine așa cum am explicat în articolul precedent.

Recomandările UIAA (8) sugerează utilizarea beta-blocantelor pentru controlul hipertensiunii arteriale preexistente la pacienții care ascensionează la altitudine, dar atrage atenția asupra efectelor secundare ale acestora, în special scăderea circulației sanguine către extremități crescând astfel riscul de apariție al degerăturilor. În privința nifedipinei, care este medicamentul de baza în tratamentul edemului pulmonar de mare altitudine este de preferat a nu fi utilizată întrucât, dacă este folosită pentru prevenție, nu poate fi folosită pentru tratament, iar alături de alte medicamente antihipertensive poate crește riscul hipotensiunii, în special la pacienții deshidratați.

În concluzie, în lipsa unor recomandări specifice clare pentru tratamentul hipertensiunii arteriale la mare altitudine, se poate sugera ca înaintea ascensionării aceasta să fie bine tratată și stabilizată, odată atinsă altitudinea de 2.500 de m tensiunea arterială să fie verificată frecvent, iar tratamentul deja prescris să fie modificat în funcție de valorile obținute (în acord prealabil cu medicul dumneavoastră), ținând totodată cont de eventualii factori care ar putea genera o pseudohipertensiune arterială episodică.



Bibliografie:
1) online.liebertpub.com/doi/abs/10.1089/ham.2007.1005
2) www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/8452324
3) G. Wuerzner, Y. Allemann – Should hypertensive patients adapt their antihypertensive drugs during high altitude exposure?. Revue medicale suisse, n°485 (09.09.2015)
4) www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/18269184
5) www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/21045724
6) www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/25161182
7) www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/25895588
8) www.theuiaa.org/upload_area/Medicine/Advice-and-Recommendations/No22%20-%20Drug-Use-Misuse/English_UIAA-MedCom-Rec-No-22a-Drug-misuse-2014-V1-1.pdf

În imagine: lângă gheţarul Mendenhall, Alaska. Credit: wikipedia commons.