Cum reușește organismul uman să mențină o temperatură constantă în ciuda variațiilor din mediul înconjurător? Ce este febra? Cum apare febra și cum acționează medicamentele împotriva acesteia? Temperatura corpului uman este controlată de hipotalamus. Hipotalamusul este o regiune centrală a diencefalului situată la baza creierului, sub talamus şi deasupra hipofizei, asigurând rolul de control al secrețiilor hormonale hipofizare şi de control al activității sistemului nervos vegetativ.

 

 

Neuronii de la nivelul hipotalamusului primesc două tipuri de semnale: unul de la nervii periferici care transmit informații de la receptorii cutanați (de la nivelul pielii) pentru cald și rece, iar un al doilea semnal de la nivelul sângelui care irigă zona din jurul hipotalamusului. Aceste două tipuri de semnale sunt analizate de către centrul de termoreglare al hipotalamusului pentru a menține o temperatură normală și constantă. 


Într-un mediu înconjurător cu temperatură neutră, sistemul metabolic al corpului omenesc produce mai multă căldură decât este necesară, menținând temperatura corpului la o valoare situată între 36,5-37,5°C.

Corpul omenesc menține în mod obișnuit o temperatură normală în ciuda variațiilor mediului înconjurător, întrucât centrul de termoreglare al hipotalamusului egalizează excesul de căldură produs de activitatea metabolică de la nivelul ficatului și al mușchilor cu pierderea de căldură de la nivelul pielii și al plămânilor.

Temperatura corpului variază însă în funcție de locul unde aceasta este analizată (rectal, oral, axilar), de momentul zilei în care este analizată, sexul persoanei (există variații de temperatură în rândul femeilor care încă nu sunt la menopauză), existând variații mai mari sau mai mici și în funcție de vârstă.

Temperatura rectală este, în principiu, cu 0,4°C mai mare decât la nivelul cavitații bucale, scăderea acesteia din urmă fiind atribuită respirației de la nivelul gurii, un factor important în rândul pacienților cu infecții respiratorii sau respirație rapidă (tahipnee). Temperatura măsurată la nivelul esofagului inferior reflectă temperatura centrală a organismului. Termometrele timpanice măsoară căldură radiantă de la nivelul membranei timpanului și de la nivelul canalului auricular, oferind o valoare absolută care este apropiată de cea de la nivel central, aşa cum a fost demonstrat în studii clinice.

 

Citiţi şi: CUM FUNCŢIONEAZĂ TERMOREGLAREA?
(reglarea temperaturii organismului uman)
Temperatura corpului Păstrarea constantă a temperaturii corpului la om, între 36,5 şi 37C, este rezultatul unui mecanism complex controlat de hipotalamus, denumit termoreglare. Termoreglarea realizează un echilibru între producerea şi pierderea de căldură.

 

 

 

 

 

 

 

 




Febra

Febra este o creștere a temperaturii corpului care depășește variația zilnică normală și apare în concordanță cu creșterea nivelului prag al hipotalamusului. Schimbarea acestui nivel prag de la nivelul normotermic la cel febril se aseamănă modificării termostatului din gospodărie pentru a creștere temperatura ambientală dintr-o cameră. Odată ce acest nivel prag hipotalamic este crescut, neuronii de la nivelul centrului vasomotor sunt activați, iar vasoconstrctia este declanșată.

Această vasoconstricție este percepută inițial la nivelul mâinilor și al picioarelor. Devierea sângelui de la nivelul periferic către organele interne scade pierderea căldurii de la nivelul pielii, iar persoana respectivă simte că îi este frig. Frisoanele, care determină producerea de căldură cu ajutorul mușchilor, ar putea fi declanșate în acest moment. Oamenii pot crește temperatura corpului prin comportamentul lor (se îmbracă sau se pun în pat și se învelesc) care duce la scăderea pierderii căldurii.

Procesele de conservare a căldurii (vasoconstricție) și producere de căldură (frisoane și creșterea termogenezei) vor continua până când temperatura sângelui care irigă hipotalamusul va fi egală cu cea a termostatului intern nou reglat. Odată ajuns la acest punct, hipotalamusul menține temperatura la nivelul febril prin aceleași mecanisme care funcționează în starea lipsită de febră.

Termenul de pirogen este utilizat pentru a descrie orice substanță care produce febră. Pirogenii exogeni provin din afară organismului, majoritatea fiind reprezentată de produse microbiene, toxine microbiene sau microorganisme întregi. Exemplul clasic de pirogen exogen este endotoxina lipopolizaharida produsă de toate bacteriile gram negative.

Citokinele sunt mici proteine responsabile de reglarea proceselor imune, inflamatorii și hematopoietice. De exemplu, creșterea celulelor albe la nivelul sângelui (leucocitoză), întâlnită în numeroase infecții, este rezultatul produs de acțiunea unor citokine, unele dintre acestea producând febră. Citokinele mai sunt cunoscute sub denumirea de pirogeni endogeni.

În timpul febrei, nivelurile de prostaglandina E2 (PGE2) sunt crescute la nivelul țesutului hipotalamic și al celui de-al treilea ventricul cerebral. S-a observat că aceste PGE2 sunt în concentrație crescută în apropierea unor rețele de capilare care înconjoară centrii de termoreglare de la nivelul hipotalamusului. Studiile au arătat că distrugerea acestora reduce capacitatea pirogenilor de a produce febră. Astfel, se pare că atât pirogenii exogeni cât și cei endogeni interacționează cu aceste capilare mărind astfel nivelul prag al temperaturii de la nivelul hipotalamusului, acesta fiind primul pas în declanșarea febrei.

Febra peste 41,5°C poartă numele de hiperpirexie și poate apărea în cazul infecțiilor severe, dar frecvent apare la pacienții cu hemoragii la nivelul sistemului nervos central.

Deși majoritatea pacienților cu temperatură ridicată are febră, există circumstanțe când temperaturile ridicate reprezintă o hipertermie, aceasta fiind caracterizată de o creștere necontrolată a temperaturii corpului ce depășește abilitatea acestuia de a pierde căldură, iar în acest caz centrul termoregulator al hipotalamusului este neschimbat. Față de febra din infecții, în cazul hipertermiei, moleculele pirogenice nu sunt implicate. Expunerea la căldura exogenă și producerea de căldură endogenă sunt două mecanisme prin care hipertermia poate determina temperaturi interne periculos de înalte. Producerea de căldură excesivă poate determina ușor hipertermie în ciuda controlului fiziologic al temperaturii corpului întrucât acesta nu reușește să facă față excesului de temperatură, cum ar fi în cazul zilelor de caniculă, a practicării unor activități fizice în timpul zilelor cu temperaturi ridicate sau a unor medicamente care produc hipertemie fie în mod natural, prin asocieri necorespunzătoare cu alte medicamente, fie din cauza unor defecte genetice.


Cum acționează medicamentele împotriva febrei?

Reducerea febrei prin scăderea nivelului-prag crescut al hipotalamusului se realizează prin scăderea nivelului de prostaglandine (PGE2) de la nivelul centrului termoregulator. Sinteza de PGE2 depinde de enzima ciclooxigenaza. Substratul ciclooxigenazei este acidul arahidonic eliberat de membrana celulară, iar această eliberare este punctul cheie în sinteza PGE2. Astfel, inhibitorii de ciclooxigenaza sunt antipiretici puternici. Eficacitatea antipiretică a diferitelor medicamente este direct colerată cu inhibarea ciclooxigenazei de la nivel cerebral. Paracetamolul este un slab inhibitor de ciclooxigenaza la nivelul țesutului periferic și este lipsit de o activitatea antiinflamatoare notabilă; însă, la nivelul creierului, paracetamolul este oxidat de sistemul citocromului p450, iar forma oxidată inhibă puternic activitatea ciclooxigenazei. Mai mult, inhibarea unei alte enzime de la nivelul creierului, COX-3, de către paracetamol s-ar putea adăuga la efectul antipiretic al acestui medicament. Totuși, COX-3 nu se găsește în afara sistemului nervos central.

Aspirina administrată pe cale orală, cât și paracetamolul sunt la fel de eficiente în reducerea febrei în rândul populației umane. Antiinflamatoarele nesteroidien (AINS), precum ibuprofenul, cât și inhibitorii specifici de COX-2 sunt antipiretice excelente.

Alte antipiretice eficiente, glucocorticoizii, acționează la două niveluri. În primul rând, asemenea inhibitorilor de ciclooxigenază, glucocorticoizii reduc sinteza de PGE2 prin inhibarea activității fosfolipazei A2, necesară eliberării acidului arahidonic de la nivelul membranei celulare. În al doilea rând, glucocorticoizii blochează transcripția ARNm pentru citokinele pirogene.

 




Sursa: Harrison's Principles of Internal Medicine, 18th edition