Cer instelatCând le privim, par toate aproape la fel. Dacă am putea călători până la ele, am vedea cât de diferite pot fi. Observatoarele astronomice au reuşit să ne apropie întrucâtva de stele şi au dezvăluit în unele cazuri proprietăţi de-a dreptul uimitoare.

 

 

În articolul de faţă sunt grupate stele şi sisteme stelare ce ies din tipare, arătându-ne cât de divers şi inventiv este Universul în care trăim.


În paranteză sunt informaţii despre constelaţia din care face parte steaua, distanţa în ani-lumină de Soare, vârsta – când este cazul.



ALTAIR (Aquila, 16,77 a.l., <1 mld. ani) – Face parte din stelele cu cea mai rapidă rotaţie. Cu o viteză la ecuator de 286 km/s, efectuează o mişcare în jurul axei în doar 6 ore, spre deosebire de Soare, care are nevoie de 600 ore. Din cauza acestei mişcări, steaua nu este sferică, ci aplatizată în zona polilor.

GLIESE 105 (Cetus, 23,5 a.l.) – Un sistem triplu ce conţine o stea galbenă-portocalie, o pitică roşie de dimensiuni mari şi o pitică roşie atât de mică, încât se află la limita de jos a masei ce permite începerea fuzionării hidrogenului în nucleu. Este cea mai rece stea cunoscută aflată în secvenţa principală, cu o temperatură de 2.600 K la suprafaţă.

KAPPA CETI (Cetus, 29,87 a.l., 800 mil. ani) – O stea cu caracteristici asemănătoare Soarelui, care însă erupe de milioane de ori mai puternic. Astfel de erupţii nu sunt foarte dese (cam o dată pe secol), dar este improbabil să lase viaţa să se dezvolte pe o planetă din sistemul respectiv.

TVLM513-46546 (Bootes, 35 a.l., >1 mld. ani) – O mică pitică roşie, cu o masă de doar 90 ori mai mare decât Jupiter, prezintă o intensă activitate eruptivă. Cu un câmp magnetic surprinzător de complex, o jumătate din suprafaţa stelei erupe în forţă, pe când cealaltă jumătate este constant calmă. Cauza acestui comportament poate fi un companion încă nedescoperit.

18 SCORPII (Scorpius, 45,3 a.l., 4,2 mld. ani) – Un geamăn al Soarelui nostru. Perioada de rotaţie este aproape identică. Metalicitatea stelei este de 1,1 comparativ cu cea solară. 18 Scorpii prezintă un ciclu stelar de 7 ani. Din păcate, deocamdată nu au fost descoperite planete în jurul acestei stele.

CASTOR (Gemini, 49,8 a.l.) – Un sistem de 6 stele, grupate în 3 perechi similare: 2 perechi de stele albe şi una de pitice roşii. Astfel Castor, unul din gemenii ce dau numele constelaţiei, conţine la rândul său trei rânduri de gemeni.

BPM 37093 (Centaurus, 54 a.l.) – Pitică albă cu interiorul de carbon. La acele presiuni, steaua are format un nucleu de diamant cu diametrul de 4.000 km! Multe pitice albe au un conţinut de carbon pur, rămas în urma proceselor de fuziune.

GLIESE 710 (Ophiucus, 63,8 a.l.) – Aceasta pitică roşie variabilă se îndreaptă direct spre noi. Peste 1,4 mil. ani se va afla la o distanţă de 1 an-lumină, când va străluci precum Antares şi va perturba comete din Norul Oort, pe unele probabil trimiţându-le către sistemul solar interior. După calculele actuale, există 86% şanse ca această stea să treacă prin ipoteticul nor de comete.

MIZAR şi ALCOR (Ursa Major, 78,2 şi 81,2 a.l.) – Deşi Mizar şi Alcor sunt cea mai faimoasă stea dublă de pe bolta cerească, în condiţii bune ambele componente fiind vizibile cu ochiul liber, nu este sigur că aceste două stele sunt cu adevărat legate gravitaţional în realitate. Pe de altă parte, Mizar este ea însăşi un sistem de 4 stele. Toate cele cinci sunt stele aflate în secvenţa principală, albe şi albastre.

PHECDA (Ursa Major, 83,2 a.l., 300 mil. ani) – Steaua se roteşte atât de rapid încât aruncă materie în spaţiu. Acesta nu este un fenomen rar, dar de obicei este cazul unor stele de dimensiuni apreciabile, pe când Phecda este un Soare mai mare.

II PEGASI (Pegasus, 138 a.l.) – Este un sistem de două stele portocalii, de 0,4 şi 0,8 mase solare. În 2005, steaua mai masivă a produs cea mai puternică erupţie observată vreodată, de 100 mil. ori mai puternică decât cele solare. A fost atât de puternică încât iniţial s-a crezut că este vorba de o explozie de tip novă. Dacă Soarele ar elibera o astfel de energie, Pământul ar fi complet sterilizat. Probabil că această erupţie uriaşă, venită de la o stea nu foarte mare în dimensiuni, este rezultatul apropierii dintre cele două componente ale sistemului, de doar câteva raze stelare.

HR 8210 (Pegasus, 150 a.l.) – Este probabil cea mai ameninţătoare stea din vecinătatea noastră. De fapt, este un sistem dublu format dintr-o stea Delta Scuti şi o pitică albă de dimensiuni mari. Distanţa dintre ele este prea mare deocamdată pentru a schimba materie, însă acest lucru se va schimba, când steaua din secvenţa principală va începe să se extindă, devenind gigantă roşie. Pitica albă va absorbi materie şi va trece de limita Chandrasekhar (1,38 mase solare), explodând în supernovă de tip Ia, poate peste 10.000, dar cel mai probabil peste câteva milioane de ani. Din fericire, sistemul se distanţează de noi cu un an-lumină la fiecare 14.700 ani (viteza radială este de -11,4 km/sec). O supernovă la 150 a.l. de Terra sau mai aproape poate afecta serios sau duce la dispariţia vieţii.

ZUBENESCHAMALI (Libra, 185 a.l.) – Aţi văzut vreodată stele verzi? În realitate probabil că nu, deoarece în ceea ce priveşte aştrii culoarea verde se pare că nu există vizual, fiind anulată de celelalte. Şi totuşi, această stea cu nume ciudat e una din puţinele stele pe care unii oameni le percep verzui. Este adevărat că străluceşte în special în culoarea verde, însă pentru cei mai mulţi pare albă, având şi alte culori puternice care se combină.

ALKES (Crater, 174 a.l.) – Giganta portocalie este un vizitator venit din regiunea centrală a Căii Lactee. Compoziţia bogată în elemente grele sugerează această origine.



EF ERIDANI (Eridanus, 300 a.l.) – Sistemul dublu este compus dintr-o pitică albă cu un câmp magnetic de 14 milioane de ori mai puternic decât al Soarelui, iar companionul său, o fostă pitică roşie în urmă cu 500 mil. ani, datorită materiei furate s-a transformat într-un obiect cosmic straniu. Cu o masă prea mică pentru fuziune, nu mai este stea, însă nu are compoziţie de planetă sau de pitică brună.

HD 101065 (Centaurus, 370 a.l., 55 mil. ani) – Numită şi steaua lui Przybylski, prezintă linii spectrale rar întâlnite. În locul metalelor des întâlnite în compoziţia stelelor, ca fierul şi nichelul, spectrul stelei arată o abundenţă de metale rare ca stronţiu, niobiu, scandiu, ytriu, cesiu şi o serie de lantanide, ba chiar şi uraniu. Nu se cunoaşte cu exactitate cauza acestei compoziţii.

RX-J185635-375 (Corona Australis, 450 a.l., 1 mil. ani) – Primul candidat pentru o stea formată din quarcuri, un obiect cosmic între stea neutronică şi gaură neagră. Presiunea gravitaţională este prea mare ca neutronii să poată rezista. Dar viteza de evadare este încă sub viteza luminii, deoarece prezintă emisii. Temperatura la suprafaţă este de 700.000 K. Cu diametrul de 2-4 km, pare prea mică pentru a se potrivi cu modelele stelelor neutronice.

GEMINGA (Gemini, 815 a.l., 300.000 ani) – Geminga este o stea neutronică de un tip aparte, prezentând emisii de raze gama şi X, însă fiind lipsită de unde radio. Supernova ce a lăsat în urmă acest corp este posibil să fi curăţat de praf zona în care se află Soarele, cunoscută sub numele de Bulă Locală. Este o zonă cu diametrul de cel puţin 300 a.l. unde densitatea hidrogenului este de doar o zecime comparativ cu media unor astfel de regiuni ale Căii Lactee.

HD 12545 (Triangulum, 1.076 a.l.) – Această gigantă roşie are o pată de 10.000 de ori mai mare decât cele mai mari pete solare, cu care suntem obişnuiţi, cu o temperatură cu 1.300 K mai mică decât restul suprafeţei, de 4.800 K. Perioada de rotaţie a stelei este de 24 h.

NGC 246 (Cetus, 2.100 a.l.) – Este o nebuloasă planetară cu o pitică albă în centru. Şi steaua, şi materia ce o înconjoară au un conţinut de fluorină de 250 ori mai mare decât în mod normal. Ar putea reprezenta un rezervor uriaş de materie primă pentru pasta de dinţi a civilizaţiilor extraterestre.

HE 1327-2326 (Hydra, max. 4.000 a.l.) – Este una din cele mai bătrâne stele cunoscute, formată la scurt timp după Big Bang, cu o vârstă de peste 13 mld. ani. Este, până în prezent, steaua cu metalicitatea cea mai scăzută, cu un raport de 1/400.000 elemente grele în raport cu Soarele. De menţionat că în astronomie "metale" înseamnă tot ce este mai greu decât hidrogen sau heliu.

PSR B-1259-63 / SS 2883 (Crux, 5.000 a.l.) – Un sistem dublu compus dintr-o stea neutronică şi o stea albastră, aflate pe orbite foarte excentrice. Când se apropie, interacţiunea dintre cele două stele are efecte de accelerator de particule.

HERSCHEL 36 (Sagittarius, aprox. 5.000 a.l., 10.000 ani) – Steaua centrală din Nebuloasa Laguna (o stea albastră fierbinte) este cea mai tânără stea intrată în secvenţa principală.

HD 124448 (Centaurus, 5.528 a.l.) – Este prima stea formată în special din heliu care a fost descoperită. Un număr mic de astfel de stele sunt înregistrate. Practic acestea nu conţin deloc hidrogen. Naşterea acestui tip de stele are loc probabil prin contopirea a două pitice albe, iar noua masă dă posibilitatea reluării fuziunii în nucleu, după mult timp de când aceasta se oprise.

CYGNUS X-1 (Cygnus, 7.200 a.l.) – Un sistem dublu, o stea albastră şi o gaură neagră ce îşi consumă companionul. Este prima gaură neagră descoperită, datorită acestei interacţii.

TYCHO G (Cassiopeia, 10.000 a.l.) – Fost sistem dublu. În urma exploziei unuia dintre parteneri într-o explozie de tip supernova Ia, pitica albă în cauză a fost distrusă, iar cealaltă, o subgigantă galbenă, a primit un impuls şi acum aleargă prin galaxie cu 136 km/sec.

SS 433 (Aquila, 16.000 a.l.) – Nebuloasa W50 este ceea ce a rămas dintr-o supernovă ce a explodat acum 40.000 ani. În centru se află acum o stea neutronică sau o gaură neagră, având drept companion o stea albastră masivă. Împreună formează SS 433, primul microquasar descoperit. Steaua centrală îşi consumă companionul, materia formând un disc de acreţie, foarte fierbinte şi care emite raze X. Orbita stelei consumate este diferită de planul acestui disc, şi jeturile de gaz se ridică în spirală de pe acest plan, cu o viteză de 26% din viteza luminii, prezentând efecte relativiste.

SGR 1806-20 (Sagittarius, 50.000 a.l.) – Magnetarii sunt stele neutronice cu un câmp magnetic uriaş de intens. Acesta are un câmp magnetic de 1.000 trilioane Gauss (Terra are doar 0,5 Gauss). În 2004, crusta magnetarului s-a rupt şi în timpul erupţiei care a durat o zecime de secundă a fost eliberată mai multă energie decât produce Soarele în 150.000 ani. A fost cea mai mare explozie înregistrată până acum. Dacă ar fi avut loc la o distanţă de 10 a.l., ne-ar fi distrus stratul de ozon. Din fericire, cel mai apropiat magnetar se află la 9.000 a.l.

HE 0437-5439 (Dorado, 200.000 a.l.) – Steaua trece cu o viteză de 2,6 mil. km/h prin haloul Căii Lactee. Nu poate să se fi născut acolo, deoarece este prea tânără. Pare că vine dinspre Norul cel Mare al lui Magellan. Pentru a avea o asemenea viteză, ar fi trebuit să fie accelerată de un obiect hipermasiv, ca Sagittarius A, imensa gaură neagră din centrul galaxiei noastre. La viteza pe care o are, nu mai este legată gravitaţional de galaxia noastră şi va scăpa în spaţiul intergalactic.

SDSS J090745.0+24507 (Hydra, cca 200.000 a.l., 80 mil. ani) – Steaua are o viteză de 2,4 mil. km/h şi părăseşte galaxia noastră. A fost accelerată de gaura neagră din centrul Căii Lactee. Probabil iniţial un sistem dublu, partenerul său a fost înghiţit de gaura neagră, iar steaua a fost ejectată.

R136a1 (Dorado, 165.000 a.l.) – În cealaltă parte a galaxiei pândeşte un adevărat monstru, o stea de 265 mase solare. Giganta albastră de tip Wolf-Rayet luminează de 8,7 milioane de ori mai puternic decât Soarele. Este cea mai masivă şi cea mai luminoasă stea descoperită până în prezent. Se află aproape de limita superioară a mărimii stelelor şi pierde masă în mod masiv printr-un vânt solar extrem de puternic - se estimează că la naştere avea 320 mase solare. Viaţa sa probabil se va termina într-o explozie inimaginabilă de tip hipernovă, de 100 de ori mai puternică decât o supernovă.

NML CYGNI (Cygnus, 5.500 a.l.) – Este cea mai mare stea descoperită până în prezent din punct de vedere al mărimii. Supergiganta roşie măsoară 1.650 raze solare. Până nu demult VY Canis Majoris a fost considerată cea mai mare stea, însă noile măsurători i-au atribuit "doar" 1.420 raze solare; rămâne totuşi în top 10.

HD 10180 (Hydrus, 127 a.l., 7,3 mld.ani) – Este o stea asemănătoare Soarelui în jurul căreia s-au descoperit 7 planete şi încă două sunt foarte probabile. Astfel sistemul este cel mai mare descoperit până în prezent, mai mare chiar decât propriul nostru Sistem Solar! Cinci planete sunt de tip neptunian, una se aseamănă cu Saturn, iar cele trei rămase sunt telurice.

IRAS 4b (1.000 a.l.) – O stea în plină formare este înconjurată de o ploaie supersonică. Gheaţa din norul de gaz ce încă o învăluie se deplasează cu viteze supersonice către discul de acreţie, unde odată ajunsă se evaporă. Cantitatea de apă este uriaşă, 23 mase terestre pe an. Un adevărat potop.