O stea foarte mică în comparaţie cu Soarele, situată la circa 2.000 ani-lumină faţă de noi, are incredibila vârstă de 13,5 miliarde de ani. Această stea s-a născut deci imediat după Big Bang şi studiul ei i-ar putea ajuta pe astronomi să cunoască mai bine istoria şi evoluţia universului nostru.


În Univers există sute de miliarde de galaxii, care la rândul lor conţin multe miliarde de stele. Stelele, adevăraţi „atomi” ai materiei din galaxii, iau naştere încontinuu. Mari sau mici se formează din praful şi gazul interstelar, se „aprind”, rămân strălucitoare pe cer un număr de ani, după care, când au epuizat combustibilul ce stă la baza proceselor nucleare ce au loc în inima stelei, mor.

Durata de viaţă a unei stele depinde în mod direct de masa acesteia: stelele foarte mari trăiesc puţin şi mor în mod spectaculos, dând naştere la supernove care împrăştie în univers mare parte din materia stelei; ceea ce rămâne colapsează,  în funcţie de masa stelei, într-o stea de neutroni sau o gaură neagră. Stelele mici însă pot trăi zeci de miliarde de ani – acestea „ard” combustibilul nuclear cu viteze mult mai mici, ceea ce le permite să aibă această viaţă îndelungată.

Studiul stelelor este extrem de important, întrucât acestea sunt laboratoarele în care iau naştere nucleele atomilor majorităţii elementelor chimice. De la carbon la fier, de la oxigen la siliciu, elementele chimice au luat naştere prin procese de fuziune nucleare care au loc în stele. Aceste reacţii nucleare generează o presiune care se opune atracţiei gravitaţionale.

Atâta vreme cât efectele proceselor nucleare şi ale gravitaţiei se compensează, steaua rămâne în viaţă. Când nu mai au loc procesele de fuziune nucleară steaua moare şi împrăştie în univers elementele chimice pe care le-a generat.

Noi stele se formează din gazul şi praful interstelar, care pe măsură ce trece timpul este îmbogăţit cu elemente chimice generate în urma exploziei stelelor care mor. Ceea ce înseamnă că studiul compoziţiei chimice a unei stele ne poate spune cât de veche este aceasta. Dacă în interiorul ei se găseşte o cantitate importantă de elemente, precum carbonul sau fierul, steaua este recentă. Dacă, dimpotrivă, în interiorul stelei se găseşte doar hidrogen, heliu şi mici cantităţi de litiu, elemente care s-au format imediat după Big Bang în urma nucleosintezei, atunci steaua respectivă s-a format la rândul ei în primele momente de viaţă ale Universului.

Recent o astfel de stea, numită 2MASS J18082002-5104378, a fost descoperită la 1.950 ani-lumină de noi, în constelaţia Altarul. Altarul este o constelaţie vizibilă pe cerul austral, situată între Scorpion şi Triunghiul Austral, fiind  una dintre cele 48 de constelaţii catalogate de astronomul Ptolemeu încă din al doilea secol.

Această stea are o vârstă de circa 13,5 miliarde e ani şi o masă de doar 14% din cea a Soarelui, ceea ce explică viaţa să îndelungată, şi a fost studiată  de către un grup de cercetători de la John Hopkins University care a analizat spectrele stelei obţinute cu telescoapele Magellan şi Very Large Telescope în Chile. Rezultatele acestui studiu au fost publicate în arXiv şi vor apărea în curând şi în revista Astrophysical Journal.

Stele atât de vechi se găsesc cam una în zece milioane de stele catalogate şi permit studiul condiţiilor care existau în univers imediat după Big Bang, când nu existau încă elementele chimice pe care le avem la ora actuală. 2MASS J18082002-5104378 are o cantitate de elemente chimice grele mai mică decât orice altă stea cunoscută la ora actuală. Descoperirea acestei stele i-a surprins pe astronomi, întrucât se credea că la începutul universului se formau doar stele foarte masive, care ar fi murit până în prezent. Micuţa stea demonstrează că ar putea exista un grup de stele care încă supravieţuiesc, martori ai istoriei evoluţiei universului nostru de imediat după Big Bang până în prezent. Aceste stele vor continua să trăiască  şi după ce Soarele nostru va dispărea.