Un grup de cercetători americani, studiind diverse straturi geologice de pe fundalul oceanelor, a ajuns la concluzia că în urmă cu câteva milioane de ani două supernove de tipul II au explodat în apropierea Terrei, având o influenţă importantă asupra atmosferei terestre şi a vieţuitoarelor de pe Pământ, accelerând mutaţiile genetice.
Fiecare dintre noi este străbătut în fiecare secundă de miliarde de particule care vin din Cosmos. Mare parte a acestora sunt neutrini, particule cu masa extrem de mică şi fără sarcină electrică, care interacţionează foarte slab cu materia. Totuşi, alte particule, precum protonii sau miuoni (particule asemănătoare electronilor, însă cu o masă de circa 200 de ori mai mare) interacţionează mult mai puternic cu atomii din corpul nostru. Aceste interacţiuni pot avea ca efect final producerea de mutaţii genetice, mai mult sau mai puţin importante. Rata mutaţiilor genetice depinde deci şi de fluxul de raze cosmice cu care este inundat Pământul.
Recent, un grup de cercetători americani de la Washburn University – Topeka, efectuând analize ale straturilor geologice de pe fundalurile oceanelor au ajuns la o concluzie foarte interesantă: acum câteva milioane de ani două supernove au explodat în apropierea Pământului. Mai precis, doua supernove de tip II au explodat la o distanţă mai mică de 300 de ani-lumină faţă de noi: una acum circa 2,5 milioane de ani, iar cealaltă acum 8 milioane de ani.
Supernovele iau naştere în urma exploziei stelelor masive (în cazul supernovelor de tip II masa acestora este de cel puţin 8 ori mai mare ca cea a Soarelui) în interiorul cărora au loc procese de fuziune nucleară în urma cărora se formează elementele atomice pornind de la hidrogen. Când aceste stele epuizează combustibilul nuclear, sub efectul atracţiei gravitaţionale colapsează, generează explozii spectaculoase, supernovele, în urma cărora materia este răspândită în spaţiu.
Cum au ajuns cercetătorii la o asemenea concluzie?
Au găsit în straturile geologice pe care le-au extras de pe fundalul oceanelor un izotop al fierului, Fe-60, care este instabil, având o viaţă medie de 2,6 milioane de ani. Acest fier a fost generat într-o stea masivă şi faptul că a fost descoperit pe Pământ înseamnă că a ajuns aici în urma exploziei acestei stele. Cantitatea de Fe-60 descoperită funcţionează ca un fel de ceas care ne spune când a explodat supernova. Cum Fe-60 se dezintegrează, dacă ar fi trecut prea mult timp nu ar mai fi rămas mai nimic. Tocmai faptul că a fost descoperită o anumită cantitate de Fe-60 i-a ajutat pe cercetători să stabilească cu cât timp în urmă au explodat cele două supernove (întrucât Fe-60 a fost descoperit în două straturi).
De aici s-a ajuns la concluzia că au fost două supernove, una acum 1,7-3,2 milioane de ani, respectiv 6,5-8,7 milioane de ani.
După explozia acestora Terra a fost inundată de un flux de raze cosmice foarte intens – mult mai mare decât cel normal.
Fluxul de miuoni a crescut, ţinând cont de calculele grupului de cercetători, de circa 20 de ori. Aceştia au interacţionat atât cu atomii din atmosfera, cât şi cu cei din corpul animalelor prezente pe Pământ în acea perioadă, ducând la ionizarea acestora.
Ionizarea intensă a atmosferei a dus la producerea de fenomene atmosferice deosebite. Ionizarea atomilor din corpul vieţuitoarelor a produs mutaţii genetice mult mai intense decât cele obişnuite.
Se presupune că tocmai aceste supernove şi mutaţiile pe care le-au produs ar fi avut un rol important în extincţiile (minore) de masă de acum aproximativ 3 milioane de ani. În acest fel, în mod indirect, supernovele ar fi putut juca un rol în accelerarea proceselor care au dus, într-un final, la omul actual.