Amnezie"Unde sunt?" "Cine sunt?!" Acestea sunt probabil cele două întrebări cel mai frecvent puse în filme de personajele care s-au trezit din comă după un accident. Deranjant de frecvent în opinia mea. Deoarece de cele mai multe ori, felul în care sunt prezentate pierderile de memorie la TV are prea puţină legătură cu realitatea.

 

 

 

Şi, după cum bine remarcă neuropsihologul Dr Sallie Baxendale într-un articol foarte bun despre reprezentarea eronată a amneziei în filme1 , din moment ce majoritatea oamenilor ştiu despre această afecţiune doar din ce au văzut în "blockbusterul" cu împuşcături de la cinema ori  în ştiu-eu-ce serial romantic de la televizor, medicii ar trebui să fie conştienţi  despre aceste mituri atunci când îşi informează pacienţii (sau pe rudele acestora) că suferă de amnezie.


În concepţia populară

În majoritatea filmelor, portretizarea amneziei - a pierderii memoriei - are în comun două lucruri majore:

:: Mai întâi, problema cea mai evidentă a amnezicilor este aproape întotdeauna pierderea amintirilor legate de trecutul lor. De obicei au puţine dificultăţi sau chiar nici una în a învăţa lucruri noi.
::
În al doilea rând , dacă amnezicii au fost inconştienţi mult timp, să spunem câteva săptămâni sau luni, ei pierd în mod normal toate amintirile vieţii lor anterioare. Minţile lor sunt în esenţă, nişte tăbliţe goale, cu mare parte sau chiar tot trecutul şters. Adesea, ei nu mai ştiu ce an este, unde locuiesc, cu cine s-au căsătorit, ce meserie au sau chiar cine sunt.


De exemplu, în seria de filme "Bourne", eroul, interpretat de Matt Damon, îşi pierde toate amintirile legate de viaţa sa de până atunci şi îşi asumă o nouă identitate de asasin guvernamental. Într-o notă mai uşoară, în "Cine este Moş Crăciun?" (2000), Moş Crăciun cade de pe sania sa şi îşi pierde identitatea şi, odată cu aceasta, toate amintirile de până atunci. Iar în sitcomul Samantha Who? (2007-2009), cu Christina Applegate, o femeie de afaceri se trezeşte dintr-o comă de 8 zile, în urma unui accident de maşină, doar pentru a descoperi că şi-a pierdut toate amintirile despre ea şi despre trecutul ei în ciuda faptului că, altfel, este neatinsă din punct de vedere mental.

Problema e că aceste reprezentări cinematografice ale amneziei sunt, în mare, oglindite, în punctele de vedere ale majorităţii oamenilor. Nu ştiu să existe date adunate pentru români, dar într-un sondaj, 51% dintre americani au spus că oamenii cu lovituri craniene au mai multe dificultăţi în a-şi aminti evenimente care s-au întâmplat înainte de accident, decât cele petrecute după leziune. Mulţi cred, de asemenea, că în urma leziunilor craniene, oamenii uită în mod obişnuit cine sunt şi nu pot recunoaşte pe nimeni dintre cei pe care îi cunosc. Totuşi perspectiva psihologiei populare asupra amneziei nu prea seamănă cu ce se întâmplă în lumea reală.


În realitate

În primul rând este bine de reţinut că cele mai profunde sindroame amnezice se dezvoltă de obicei ca urmare a unei operații pe creier, a infecțiilor ori  a unui accident vascular cerebral. Aceste cauze sunt trecute cu vederea în filme (şi în concepţia populară) în favoarea mult mai dramaticei lovituri la cap. În al doilea rând, problema principală a majorităţii oamenilor care suferă o lovitură craniană sau un AVC nu este amnezia retrogradă - pierderea amintirilor legate de trecut - ci, mai degrabă, amnezia anterogradă - pierderea memoriei informaţiilor noi. Altfel spus, oamenii cu amnezie au probleme în mod normal în fixarea unor noi amintiri, deşi unii au pierdut şi amintiri legate de trecut.

Una din rarele excepţii în care filmele americane au surprins destul de corect psihologia ştiinţifică  (filmul lui Christopher Nolan, Memento), prezintă un personaj, Leonard, care dezvoltă amnezie anterogradă severă după un atac în care soţia lui este ucisă. Acesta îşi păstrează identitatea şi amintirile evenimentelor care au avut loc înainte de atac, dar îşi pierde capacitatea de a fixa noi amintiri. Cu isteţime, scenele din film sunt dezvăluite în ordine inversă, descriind cât de dificilă ar fi viaţa de zi cu zi într-o astfel de situaţie.

O altă reprezentare aproximativ exactă a amneziei se găsește în filmul "Finding Nemo" (2003), în care simpatica Dory suferă de amnezie anterogradă. Ea nu-și poate aminti evenimente care s-au întâmplat cu câteva minute sau chiar secunde în urmă, dar cu toate acestea poate să își amintească evenimente din trecutul ei. Ca şi consecinţă, ea se rătăceşte atunci când este lăsată singură şi este găsită adesea într-o stare de confuzie. Pierderile ei de memorie reflectă cu destul de mare acurateţe dificultăţile cu care se confruntă pacienţii amnezici şi cei dragi lor. (Aştept cu mare nerăbdare continuarea din 2015, Finding Dory!)


Autorii cărţii "50 de mari mituri ale psihologiei populare" menţionează alte două concepţii greşite în ceea ce priveşte amnezia:

:: Mulţi oameni cred că, imediat după trezirea dintr-o comă prelungită, oamenii suferă de o amnezie completă referitoare la trecutul lor şi, totuşi sunt în întregime normali în celelalte privinţe. Adică aceşti oameni pot răspunde coerent la întrebări şi pot vorbi în propoziţii complete, chiar dacă ei cred că este mai degrabă alt an decât 2013. Din nefericire cercetările demonstrează că acest punct de vedere se ridică prea puţin peste gândirea dezirativă. Oamenii care se trezesc din comă cu o amnezie semnificativă rămân aproape întotdeauna cu sechele cognitive grave şi de durată, având inclusiv probleme cu percepţia şi învăţarea.

:: O a doua concepţie greşită, mai ciudată, este aceea că în urma unei lovituri la cap, una dintre cele mai bune modalităţi de a scăpa de amnezie este de a suferi o altă lovitură la cap. Această concepţie (despre care credeam că ar putea fi luată în serios doar de fanii desenelor cu Tom şi Jerry care  nu au împlinit încă 7 ani - nu de alta dar şi eu mă mai uit încă la ele...) ar putea reflecta o aplicare greşită a euristicii reprezentativităţii: dacă o lovitură la cap ne poate face să ne pierdem memoria, o a doua lovitură la cap ne poate face să o recăpătăm. Până la urmă, dacă două capete sunt mai bune decât unul, la fel ar putea fi şi două lovituri la cap.  Anchetele arată că între 38 şi 46% dintre americani şi canadieni au această concepţie greşită. Nu numai că este greşită, ci şi complet pe dos faţă de realitate. Deteriorând circuitele cerebrale, leziunile anterioare la cap fac, în mod obişnuit, pacienţii mai vulnerabili la vătămările ulterioare.

Astfel, data viitoare când vedeţi un film în care un personaj şi-a pierdut toate amintirile şi nu mai ştie cine este în urma unei lovituri la cap, asiguraţi-vă că nu veţi uita un punct-cheie: amnezia adevărată este cea a Hollywoodul-ui, care a uitat complet de dovezile ştiinţifice.




Bibliografie:
:: 50 de mari mituri ale psihologiei populare. Înlăturarea concepţiilor greşite despre comportamentul uman - Scott O. Lilienfeld, Steven Jay Lynn, John Ruscio, Barry L. Beyerstein
1 Ca şi lectură suplimentară, recomand articolul "Memories aren't made of this: amnesia at the movies" scris de Dr Sallie Baxendale

Articolul preluat de pe blogul Gândeşte-raţional, cu acordul autorului