Ori de câte ori cei care studiază creierul se aventurează în afara turnului de fildeş pentru a susţine prelegeri publice sau pentru a da interviuri de presă, una din întrebările pe care, probabil, le primesc este: „E adevărat că folosim numai 10% din capacitatea creierului?”.


Expresia de dezamăgire care urmează de obicei atunci când vine răspunsul: „Îmi pare rău, mă tem că nu” sugerează puternic faptul că mitul celor 10 procente reprezintă unul dintre acele truisme care refuză să moară pentru că pur şi simplu ar fi atât de frumos să fie adevărat. Acest mit este foarte răspândit, chiar şi printre studenţii la psihologie şi alţi oameni cu studii. Când au fost întrebaţi într-un studiu, „Cam ce procent din capacitatea lor cerebrală credeţi că folosesc majoritatea oamenilor?”, o treime dintre absolvenţii de psihologie au răspuns 10%.

Desigur, niciunul dintre noi nu ar refuza o sporire viguroasă a capacităţii cerebrale dacă asta ar fi cu putinţă. În mod deloc surprinzător, vânzătorii care prosperă pe baza speranţelor nefondate ale publicului pentru autoperfecţionarea miraculoasă, continuă să facă comerţ cu un izvor nesfârşit de scheme şi dispozitive dubioase bazate pe mitul celor 10 procente. Promovarea ierarhică mult dorită sau notele foarte bune la examene se află la îndemâna dvs, spun vânzătorii de remedii cerebrale miraculoase. Mereu în căutarea unor poveşti fericite, mass-media au jucat un mare rol în a ţine în viaţă acest mit optimist. Totuşi experţii au concluzionat că în toate aceste autoperfecţionări miraculoase nu există nici un substitut pentru munca asiduă, atunci când vine vorba de a avansa în viaţă. Această ştire, deloc îmbucurătoare, nu a reuşit prea mult să descurajeze milioanele de oameni cărora le place să creadă că scurtătura către visele lor neîmplinite rezidă în faptul că încă nu au „prins” secretul accesării rezervorului lor cerebral vast, aşa-zis nefolosit.

De ce s-ar îndoi un cercetător care studiază creierul de faptul că 90 de procente dintr-un creier mediu sunt inactive? Iată câteva răspunsuri pe care ni le oferă cei patru autori (toţi psihologi) ai cărţii 50 de mari mituri ale psihologiei populare:


Selecţia naturală

Mai întâi de toate, creierul nostru a fost format prin selecţie naturală. Ţesutul cerebral necesită multe resurse pentru a creşte şi funcţiona. La o greutate de abia 2-3% din greutatea noastră corporală, consumă peste 20% din oxigenul pe care îl respirăm. Este puţin plauzibil că evoluţia ar fi permis irosirea atâtor resurse pentru a construi şi menţine un organ atât de puţin utilizat.

Mai mult, dacă faptul de a avea un creier mai mare contribuie la flexibilitatea care susţine supravieţuirea şi reproducerea – ceea ce reprezintă „direcţiile principale” ale selecţiei naturale – este greu de crezut că orice creştere, cât de mică, în puterea de procesare nu ar fi acaparată imediat de sistemele existente din creier pentru a mări şansele individului în lupta continuă de a prospera şi procrea.


Neurologia clinică şi neuropsihologia


Acestea sunt două discipline care ţintesc către înţelegerea şi ameliorarea efectelor leziunilor cerebrale. Pierderea a mai puţin de 90% din creier din cauza unui accident sau a unei boli are aproape întotdeauna consecinţe catastrofale.

Să analizăm cazul unei tinere din Statele Unite care a stat într-o stare vegetativă continuă timp de 15 ani. Deprivarea de oxigen care a urmat unei stop cardiac din 1990 i-a distrus aproximativ 50% din cortex, partea superioară a creierului responsabilă pentru starea de conştienţă. Prin urmare, aceasta şi-a pierdut pentru totdeauna capacitatea de a avea gânduri, percepţii, amintiri şi emoţii, ceea ce reprezintă însăşi esenţa fiinţei umane. Doctorii nu au găsit nicio dovadă că vreunul dintre procesele ei mentale superioare ar fi fost salvat. Dacă într-adevăr 90% din creier ar fi fost nefolosit, lucrurile ar fi stat altfel. Cercetările relevă, de asemenea, că nicio arie a creierului nu poate fi distrusă de accidente vasculare cerebrale sau traume la cap fără a cauza pacienţilor deficite serioase de funcţionare cerebrală.

În mod asemănător, stimularea electrică a unor regiuni din creier în timpul operaţiilor neurologice nu a reuşit să descopere vreo „arie tăcută”, una în care persoana nu trăieşte experienţa niciunei percepţii, emoţii sau mişcări după ce neurochirurgul aplică mici impulsuri electrice. Cartografierea detaliată a creierului cu ajutorul tehnicilor de imagistică cerebrală , cum ar fi encefalograma, tomografia cu emisie de pozitroni şi aparatele pe bază de rezonanţă magnetică funcţională, au dus la localizarea unui vast număr de funcţii psihologice.

Ariile creierului care nu sunt folosite din cauza unor leziuni sau boli vor suscita două posibile reacţii. Indiferent de afecţiune, fie dispar sau „degenerează”, cum spun neurologii, fie sunt preluate de arii învecinate care se află în căutarea unor teritorii nefolosite pentru a le coloniza în vederea propriilor scopuri. În oricare dintre cazuri, este puţin probabil ca un ţesut cerebral în bună stare şi nefolosit să rămână marginalizat prea mult timp.

 

 

Cum a apărut acest mit al folosirii a doar 10% din creier?

O pistă duce la psihologul american William James de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, care se îndoia că o persoană obişnuită atinge mai mult de 10% din potenţialul intelectual. James a vorbit întotdeauna în termeni de „potenţial subdezvoltat”, nerelaţionându-l niciodată cu o anumită cantitate de creier angajată. O mulţime de guru ai gândirii pozitive care au venit mai apoi nu au fost totuşi la fel de atenţi, iar „10% din potenţialul nostru” s-a metamorfozat în „10% din creier”.

De asemenea, popularitatea mitului celor 10 procente probabil că izvorăşte, în parte, din faptul că autorii au înţeles greşit lucrările ştiinţifice asupra creierului realizate de cercetătorii din trecut. Numind un procent uriaş al emisferelor cerebrale umane „cortex tăcut”, investigatorii iniţiali ar fi putut oferi impresia greşită că ceea ce acum oamenii de ştiinţă numesc „cortexul de asociaţie„ nu ar avea nicio funcţie. Aşa cum ştim astăzi, ariile de asociaţie au o importanţă vitală pentru limbaj, gândirea abstractă şi performanţa sarcinilor senzorio-motorii complexe. La fel, faptul că cercetătorii din trecut au recunoscut că nu ştiau ce făcea 90% din creier a contribuit probabil la mitul că această parte necunoscută nu face nimic.

O altă posibilă sursă de confuzie ar fi putut veni din înţelegerea greşită din partea profanilor a rolului celulelor gliale. Aceste celule sunt cam de zece ori mai multe decât neuronii creierului (celulele nervoase). Deşi neuronii reprezintă scena acţiunii în ceea ce priveşte gândirea şi alte activităţi mentale, celulele gliale realizează funcţii esenţiale de susţinere pentru neuronii care poartă întreaga greutate, vorbind din punct de vedere psihologic.

În sfârşit, cei care au căutat originile mitului celor 10 procente s-au întâlnit frecvent cu afirmaţia că Albert Einstein a explicat propria strălucire făcând referire la acest mit. Cu toate acestea, o căutare atentă realizată de membrii arhivei Albert Einstein nu a dezvăluit nicio înregistrare a unei astfel de afirmaţii din partea lui. Pare-se deci că susţinătorii mitului celor 10 procente pur şi simplu s-au bazat pe prestigiul lui Einstein pentru a duce mai departe propriile lor străduinţe.

Aşadar speranţa la o mai mare creativitate şi productivitate care este generată, aproape cu siguranţă ajută la explicarea longevităţii acestui mit. Dar, aşa cum ne-a reamintit Carl Sagan, dacă ceva sună prea bine pentru a fi adevărat, probabil că nu este.

Bibliografie:
50 de mari mituri ale psihologiei populare
(Editura Trei)

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.