Inserarea chirurgicală a unor electrozi în creierul unui pacient

Astăzi cei mai mulţi dintre noi acceptă că mintea este dependentă de funcţionarea creierului şi nu obiectează la afirmaţia "Tu eşti creierul tău". La urma urmelor ştim de multă vreme că, în fapt, creierul controlează modul în care ne comportăm, ce ne amintim şi ce ne dorim. Dar ce înseamnă toate acestea? Şi sunt ele reale?



Dar în ciuda acceptării importanţei creierului, acest tip de cunoaştere are puţin impact asupra vieţii noastre de zi cu zi. În parte lucrurile stau aşa pentru am fost fără putere în a afecta funcţionarea creierului (într-un mod sistematic, cel puţin).



Dar totul se schimbă. Neuroştiinţa a progresat rapid, a început să se lămurească cu privire la circuitele care controlează comportamentul, la modul în care se formează reprezentarea conţinutului mental şamd. Şi mai important, neurocercetătorii au început să creeze noi metode pentru a interveni în funcţionarea creierului.

Pe măsură ce tratamentele progresează, intervenţiile în funcţionarea creierului vor ilustra în mod clar dependența a ceea ce suntem de creierul nostru, iar acest aspect va duce la ameninţarea unor credinţe şi concepte fundamentele privind modul în care înţelegem lumea.


Pacemaker pentru inimă, dar şi pentru creier...

Medicina are o lungă istorie sub aspectul intervenţiei în organismul uman. Suntem astăzi familiari şi ne simţim confortabili cu privire la implanturile ce menţin funcţionarea inimii într-un ritm normal. Nu ne punem problema că un pacemaker pune în pericol ceea ce suntem, iar acest tip de intervenţie nu ridică întrebări etice.

Creierul, ca şi inima, este un organ al organismului uman, dar prin prisma fucţiei sale unice, manipularea lui generează o serie de probleme de natură etică şi metafizică.

În ultimele decenii au fost martorii apariţiei unor noi tipuri de intervenţii la nivel cerebral. Probabil că cea mai familiară este reprezentată de modificarea sistematică a chimiei creierului (şi, astfel, a funcţionării lui) prin intermediul unei plaje din ce în ce mai largi de medicamente. Dar există şi metode mult mai ţintite de intervenţie, ca:
:: stimularea directă sau transcraniană a cortextului;
:: inducţia magnetică a activităţii electrice;
:: stimularea focală a structurilor profunde ale creierului.

Dar la orizon se întrevăd tehnici chiar mai puternice, încă neaprobate şi neadaptate pentru utilizarea asupra omului. Manipulările transgenice ce produc o sensibilitate la lumină a ţesutului neural va duce la controlul precis al neuronilor. Tehnici sofisticate de editare genetică ne vor putea permite să corectăm probleme de dezvoltare neuronală in utero. Şi deşi unele dintre aceste metode pot părea futuriste, sute de mii de cazuri "futuriste" sunt deja printre noi. Peste 100 de mii de cyborgi sunt deja printre noi, controlaţi prin impulsuri electrice.

Nu este vorba despre un coşmar distopian, nici despre vreun spectacol cu zombi. Stimularea cerebrală profundă (Deep Brain Stimulation - DBS) reprezintă o tehnică cu rezultate remarcabile în cazul pacienţilor suferind de Parkinson şi promite să îmbunătățească vieţile celor care suferă de alte dereglări neurologice, cum ar fi tulburarea obsesiv-compulsivă, depresia rezistentă la tratament sau sindromul Tourette.

DBS presupune plasarea unor electrozi în structurile profunde ale creierului. Prin intermediul acestor electrozi se transmite curent electric, ce poate fi controlat de la distanţă de către pacient şi ajustat de către medici. În esenţă, DBS este un fel de pacemaker pentru creier.



Pacient cu Parkinson cu implant DBS

Foarte interesant - DEŞI NU PREA ŞTIM CUM FUNCŢIONEAZĂ, atunci când este eficient, DBS poate restabili în câteva secunde funcţionarea normală a unei persoane paralizate din pricina deficienţei de dopamină, schimonosite de un tremur incontrolabil şi contracţii musculare. Transformarea este pur şi simplu miraculoasă.


Întrebări filozofice

Pe lângă beneficiile clinice, DBS vine şi cu o serie de întrebări interesante. De exemplu, DBS nu are efect doar asupra simptomelor bolii pe care le tratează. Uneori rezultatele stimulării au efecte secundare neanticipate, cum ar fi schimbarea stării de spirit, a preferinţelor, a dorinţelor, a emoţiilor şi a capacităţii cognitive. Într-un caz un efect secundar clar identificat a fost apariţia unei obsesii cu muzica lui Johnny Cash.

Aşadar, ajungem la o concluzie provocatoare: ceea ce ne place, ceea ce suntem - depind de fluctuaţiile semnalelor electrice din creier.

Dar dacă, la urma urmelor, suntem pur şi simplu fiinţe  a căror personalitate poate fi modificată şi chiar controlată prin tehnologii simple, există vreun nucleu imuabil al fiinţei, un sine, o esenţă care să reziste schimbării? Pot intervenţiile cerebrale să schimbe cine suntem - să ne transforme în altă persoană / să ne schimbe identitatea?

Dacă o persoană insultă  (sau comite o infracţiune) atunci când se află sub stimularea DBS, poate fi făcută responsabilă pentru ceea ce a făcut? Când are sens să spunem "Nu a fost el"?. Când ar trebui să scuzăm persoanele pe baza unor intervenţii cerebrale?

Dar, la urma urmelor, dacă admitem că suntem doar sisteme fizice ce funcţionează conform legilor naturale, nu ajungem să subminăm noţiunea de responsabilitate individuală?

Acest tip de întrebări a constituit preocuparea filozofilor pentru o lungă perioadă. Dar aceste întrebări erau mai degrabă izolate în zona academică, erau experimente mentale - ignorate de restul populaţiei, dat fiind că erau lipsite de aplicabilitate.

Dar astăzi trăim într-o lume în care experimentul mental devine realitate, iar întrebările sunt ridicate în circumstanţe practice, în medicină şi justiţie.

Deşi nu există încă un consens cu privire la răspunsurile ce se pot da întrebărilor puse mai sus (iar eu nu vreau să sprijin deschis ceea ce pare a fi evident), trebuie accentuat faptul că ceea ce constituia cu ceva timp în urmă o complicaţie filozofică este foarte aproape de a deveni o problemă reală a vieţii cotidiene.

Traducere de pe Brain interventions