Persoana timida"Nu fi timid!" este o frază des auzită în culturile vestice moderne, în care cei deschişi şi extrovertiţi par a avea un avantaj şi unde educarea unor copii hotărâţi şi siguri pe sine este în vârful listei de priorităţi pentru mulţi părinţi. Astfel de atitudini pot fi înţelese.

 

 

 

Priveşte natura şi vei descoperi că timiditatea prezintă unele beneficii surprinzătoare, spune Lesley Evans Ogden.


Timiditatea, cu adevărat, are un efect advers asupra indivizilor. "Oamenii timizi încep să iasă la întâlniri mai târziu, au relaţii sexuale mai târziu, se căsătoresc mai târziu, au copii mai târziu şi sunt promovaţi în funcţii mai târziu", spune Bernando Carducci, director al Shyness Research Institute, din cadrul Indiana University Southeast din New Albany. În cazuri extreme, timiditatea poate fi chiar patologică, ducând la atacuri de panică şi fobie socială.

În ultimii ani s-a descoperit că noi nu suntem singurele creaturi care experimentează timiditatea. În fapt, este unul dintre cele mai evidente trăsături de caracter din lumea animală, putând fi regăsită la o largă varietate de specii, de la anemonele marine şi păianjeni la păsări şi oi. Dar a devenit clar şi că în lumea naturală norocul nu este întotdeauna de partea celor îndrăzneţi. Uneori indivizi mai timizi şi mai rezervaţi sunt mai norocoşi în dragoste şi în durata de viaţă. Concluzia evidentă este că nu există o "cea mai bună" personalitate – fiecare dintre ele prezintă beneficii în situaţii diferite – deci evoluţia le favorizează pe amândouă.

Ar trebui să învăţăm de pe urma acestor descoperiri şi să reevaluăm ce înseamnă să fii un om timid? Are şi timiditatea o valoare în supravieţuire? Unii cercetători chiar cred asta şi încep să descopere faptul că oamenii care sunt timizi, sensibili şi chiar anxioşi prezintă unele avantaje surprinzătoare faţă de tipologiile mai deschise. Poate că este timpul să renunţăm la eticheta negativă pusă timidităţii şi să acceptăm că este la fel de valoroasă ca şi extroversia. Carducci exact asta crede. "Gândeşte-te cum ar fi dacă oricine ar fi îndrăzneţ", spune el. "Cum ar arăta viaţa ta de zi cu zi dacă fiecare om pe care l-ai fi întâlnit s-ar fi comportat ca Lady Gaga?"

Unul dintre primii paşi pentru reabilitarea timidităţii a fost făcut în timpul anilor 1990, ca urmare a studiilor realizate pe salamandre. Interesul centrat pe optimalitate – ideea că animalele sunt cele mai eficiente posibil atunci când caută hrană, parteneri şi resurse – l-a condus pe Andrew Sih de la Universitatea California, Davis, la studierea comportamentului peştelui lună şi a prăzii acestuia, larvele de salamandră. În experimentele sale, el a observat diferenţe evidente între salamandre. Unele erau mai îndrăzneţe şi mai active decât altele. Acestea mâncau mai mult şi creşteau mai repede decât omologii lor mai timizi, dar exista şi un dezavantaj. Atunci când un peşte lună era în zonă, salamandrele îndrăzneţe pur şi simplu "se plimbau dintr-un loc într-altul fără a afişa acel comportament inteligent anti-prădător care era prezis de teoria optimalităţii", spune Sih. Ca rezultat, ele aveau mai multe şanse de a fi mâncate decât omologii lor timizi.

Până în acel moment, ideea că animalele prezintă personalităţi – diferenţe consistente de comportament între indivizi – era considerată controversată. Cercetarea lui Sih a dus la o regândire a situaţiei. Aceasta a generat şi studii suplimentare, în măsura în care, în ziua de astăzi, aşa-numitul "continuum timid-îndrăzneţ" a fost identificat în cazul a mai mult de 100 de specii. În cazul fiecăreia dintre acestea, indivizii variază de la personalitatea înalt "reactivă" la personalitatea înalt "proactivă": tipologiile reactive fiind timizi, sfioşi, au aversiune faţă de risc şi sunt înceţi în ceea ce priveşte explorarea unor medii noi, în timp ce tipologiile proactive sunt îndrăzneţi, agresivi, exploratori şi predispuşi la asumarea de riscuri.

Care ar fi motivul pentru care aceste două tipuri de personalitate există în natură? Studiul lui Sih a descoperit motivul. Larvele de salamandră îndrăzneţe ar putea avea mai multe şanse să fie mâncate, dar creşterea lor rapidă este un avantaj distinctiv în ceea ce priveşte micile cursuri de apă în care trăiesc în mod normal, care ar putea seca înainte ca indivizi mai precauţi să poată ajunge la maturitate. Cu alte cuvinte, fiecare personalitate are avantaje şi dezavantaje în funcţie de circumstanţe. Având în vedere că mediile naturale sunt complexe şi se află într-o continuă schimbare, selecţia naturală ar putea favoriza prima dată o personalitate, apoi pe cealaltă sau chiar pe amândouă simultan.



Personalitatea păsărilor

Ideea este ilustrată şi mai convingător de studiile realizate asupra unei mici păsări europene, piţigoiul mare. Cercetarea, condusă de John Quinn de la University College Cork din Irlanda, a implicat capturarea unor păsări sălbatice şi plasarea lor separate, într-un mediu nou, pentru evaluarea individuală a gradului de proactivitate şi reactivitate. Unele s-au pus la adăpost în copacul fals aşezat pentru studiu şi au rămas acolo pentru întreaga durată de 8 minute a experimentului; altele au început imediat explorarea fiecărei văgăune şi crăpături din camera experimentală. Păsările au fost, apoi, eliberate înapoi în sălbăticie, pentru a continua procesul de supravieţuire şi reproducere. "Dacă prinzi aceeaşi indivizi un an mai târziu, ei tind să facă aproximativ acelaşi lucru", spune Quinn. Cu alte cuvinte, explorarea este o trăsătură de personalitate consistentă. În plus, prin monitorizarea continuă a păsărilor, o echipă condusă de Niels Dingemanse de la Max Planck Institute for Ornithology din Seewiesen, Germania, a descoperit faptul că, în anumite perioade de timp, mediul favorizează indivizii mai îndrăzneţi – mai mulţi supravieţuiesc şi produc mai mulţi pui decât alte păsări – în timp ce, în alte perioade de timp, tipologiile timide se descurcă cel mai bine (Proceedings of the Royal Society B, vol 271, p 847).

Predilecţia unui piţigoi mare pentru explorare este de obicei similară celor ale părinţilor săi şi o componentă genetică a comportamentului de asumare de riscuri a fost descoperită atât în cazul acestei specii, cât şi în cazul altora. Chiar şi aşa, procesul de creştere pare a juca un rol în formarea personalităţii animalelor (vezi “Temperament de creştere a puilor”, de mai jos). Echipa lui Quinn a identificat şi corelaţii între explorare şi comportamente cheie pentru supravieţuire: cu cât unei păsări îi place mai mult să exploreze, cu atât este mai predispusă să colinde, să-şi asume riscuri şi să prezinte un comportament agresiv. Prin contrast, indivizii cu o mai mică predilecţie pentru explorare, prezentau o capacitate mai rafinată în ceea ce priveşte rezolvarea problemelor care ţin de găsirea hranei (Proceedings of the Royal Society B, vol 279, p 1731).

Această trăsătură prezice chiar şi numărul de parteneri sexuali ai unui mascul de piţigoi mare. Samantha Patrick, de la Chizé Centre for Biological Studies, Franţa, a descoperit că masculii cu predilecţie pentru explorare au mai multe şanse de a fi infideli partenerului de cuib. Totuşi, ei aveau şi mai multe şanse de a fi încornoraţi decât masculii mai timizi şi mai grijulii (Proceedings of the Royal Society B¸vol 279, p 1724).

Stimulent pentru memorie

Beneficiile timidităţii nu sunt întotdeauna la fel de clare ca şi cele ale îndrăznelii, dar o cercetare atentă începe să le reveleze. Grant Brown, de la Universitatea Concordia din Montreal, Canada şi colegii săi s-au întrebat care este modul în care personalitatea unui animal afectează modul în care acesta răspunde la ameninţarea constituită de un prădător. Folosind păstrăvi curcubeu tineri, ei au evaluat locul în care fiecare dintre ei se încadra pe continuumul timid-îndrăzneţ, prin măsurarea duratei de timp necesare pentru a scăpa dintr-o cameră. Apoi, ei au antrenat peştii să se teamă de un amestec chimic, care consta din mici cantităţi de păstrăvi curcubeu şi de peşte lună comun, unul dintre prădătorii lor. Atât indivizii îndrăzneţi, cât şi cei timizi, prezentau aceeaşi abilitate de a învăţa să trateze mirosul ca un indiciu de alarmă şi să răspundă la acesta după 24 de ore. Totuşi, opt zile mai târziu, numai peştii timizi încă răspundeau într-un mod intens la mixtură (Behavioral Ecology and Sociobiology, vol 67, p 43). Cercetătorii au concluzionat că păstrăvii curcubeu timizi aveau o memorie de lungă durată mai bună, cel puţin în ceea ce priveşte semnalele de alarmă, lucru care le-ar permite să evalueze riscurile reprezentate de prădători mult mai eficient decât indivizii mai îndrăzneţi.

Un alt avantaj al timidităţii a fost descoperit în rândul populaţiei de sturz albastru vestic, o specie care s-a răspândit în America de Nord în timpul ultimilor 40 de ani. Renee Duckworth, de la Universitatea Arizona din Tucson, a descoperit că masculii agresivi sunt cei mai buni colonizatori – personalităţile lor îndrăzneţe le permit să câştige teritorii întinse şi deseori depăşesc sturzii albaştri de munte. Dar, odată ce habitatele încep să se dezvolte, masculii mai timizi încep să preia conducerea. Motivul pentru aceasta este că ei sunt nişte taţi mai grijulii, iar într-un habitat dezvoltat, în care resursele sunt abundente, aceştia cresc cu succes mai mulţi pui decât masculii agresivi. Intrigant este faptul că Duckworth a descoperit şi că femelele de sturz albastru modelează personalităţile puilor lor pentru cea mai bună adaptare la condiţiile de mediu. Puii mai bătrâni tind să fie mai agresivi decât fraţii lor mai tineri, deci prin manipularea ordinii în care sunt depuse ouăle femelă şi ouăle mascul, mamele pot produce masculi neagresivi, atunci când resursele sunt abundente sau masculi agresivi, atunci când resursele sunt reduse şi colonizarea este cea mai bună opţiune (Philosophical Transactions of the Royal Society B, vol 364, p 1075).

În sălbăticie timiditatea prezintă cu siguranţă anumite beneficii – altfel nu ar fi atât de prevalentă – dar acest lucru nu o face cu necesitate benefică şi pentru oameni. Pentru început, timiditatea animală şi cea umană nu sunt analoage în mod direct. În cazul nostru, timiditatea se referă la stângăcia şi anxietatea unui individ în situaţii sociale, implicând elemente de conştiinţă de sine şi teama de judecata socială, având astfel un înţeles diferit de timiditatea din cazul animalelor. În ciuda acestor factori, există un domeniu comun. Cercetătorii caracterizează personalitatea umană prin intermediul a 5 dimensiuni – conştiinciozitate, conformitate, deschidere faţă de noi experienţe, extroversie şi nevrotism – aşa numitele “Big 5”. Comparând aceste trăsături cu personalităţile animale, Lars Penke de la Universitatea din Edinburgh, Marea Britanie, a descoperit că continuumul timid-îndrăzneţ are în comun multe caracteristici cu trăsăturile de nevrotism/stabilitate emoţională şi introversie/extroversie (Philosophical Transactions of the Royal Society B, vol 365, p 4043).

Totuşi, există o problemă evidentă atunci când încercăm să evaluăm dacă selecţia naturală favorizează timiditatea în cazul oamenilor. “Este dificil să stabileşti cu adevărat consecinţele de adaptare ale trăsăturilor de personalitate umane”, spune Penke. "Noi trăim într-o epocă a planificării familiale şi contracepţiei raţionale, fiind astfel dificil să evaluezi direct beneficiile de adaptare istorice care au modelat evoluţia personalităţii." În schimb, cercetătorii se bazează destul de des pe indicatori indirecţi ai adaptabilităţii la oameni, cum ar fi atractivitatea faţă de sexul opus, numărul de parteneri sexuali, indici simpli de sănătate sau supravieţuire, cum ar fi ratele de accident sau indici de bază ai succesului social, cum ar fi statutul socio-economic.

Cu toate acestea, ne putem imagina multe avantaje evoluţioniste posibile ale faptului de a fi un individ introvertit reactiv, cu adversitate la risc decât un individ extrovertit proactiv, care îşi asumă riscuri. Şi există anumite studii care chiar sprijină aceste intuiţii. De exemplu, cercetarea realizată de Daniel Nettle, de la Universitatea Newcastle, Marea Britanie, sugerează că, deşi indivizii introvertiţi tind să aibă mai puţini parteneri sexuali decât cei extrovertiţi, ei au şi mai puţine şanse de a fi spitalizaţi pentru accidente sau boală (Evolution and Human Behavior, vol 26, p 363). Poate şi mai surprinzător, un nou studiu indică faptul că tipologiile anxioase au mai puţine şanse să dezvolte tulburarea de stres posttraumatic. Cercetătorii, conduşi de Yair Bar-Haim de la Universitatea din Tel Aviv, au descoperit că soldaţii din armata israeliană care prezentau o genă mutant care creşte nivelul de anxietate şi vigilenţă, aveau mai puţine şanse să dezvolte tulburarea de stres posttraumatic ca urmare a experienţelor traumatizante din zonele de război (JAMA Psychiatry, vol 70, p 401).

Apoi, avem cercetarea realizată de Elaine Aron de la State University of New York, Stony Brook. Ea a studiat ceea ce ea numeşte sensibilitatea de procesare senzorială – care echivalează cu capătul reactiv al continuumului timid-îndrăzneţ. Cercetarea ei sugerează că SPS este o trăsătură moştenită care poate fi regăsită în cazul a 20 la sută dintre oameni, legată de introversie şi nevrotism, dar şi de un grad mai ridicat de sensibilitate la orice, de la muzică, artă şi situaţii noi la durere, droguri şi cafea. În studiile de imagistică cerebrală, Aron a descoperit că indivizii care aveau un scor ridicat al SPS prezentau o mai mare activitate în regiunile implicate în atenţia şi procesarea vizuală, în cazul unei activităţi în care trebuiau să detecteze mici diferenţe între fotografii (Social Cognitive and Affective Neuroscience, vol 6, p 38). Acest fapt indică, argumentează ea, că răspunsurile lor îmbunătăţite la subtilităţile din mediu sunt susţinute de procesarea cognitivă mai complexă a stimulilor interni şi externi, care poate fi regăsită în cazul celor mai mulţi oameni.

Descoperirile de genul acesta demonstrează ideea că tipologiile reactive şi proactive reprezintă două strategii viabile pentru oameni, după cum o fac şi pentru alte animale. Dacă aceasta este realitatea de fapt, atunci succesul relativ al fiecărei strategii depinde de context. "Nimeni nu ştie ce va aduce ziua de mâine, deci trebuie să fim mereu precauţi în legătură cu ipoteza că încrederea de sine ridicată şi îndrăzneala sunt benefice în mod inerent", spune Jay Belsky de la Universitatea California, Davis. În fapt, cercetarea lui scoate la iveală faptul că copiii care prezintă gene care îi predispun la anxietate şi sensibilitate sunt mult mai maleabili din punct de vedere al dezvoltării decât semenii lor entuziaşti – personalitatea lor viitoare este mult mai uşor influenţată de factori de mediu cum ar fi educaţia (New Scientist, 28 ianuarie 2012, p 42). "Atunci când lucrurile merg rău în viaţa, ei sunt afectaţi în mod advers, dar atunci când lucrurile merg bine, ei se pot dezvolta", spune el.

Problema este că în societăţile în care îndrăzneala este factorul favorizat oamenii timizi se descurcă destul de greu – până în punctul în care timiditatea este considerată o tulburare psihiatrică. “Există o tendinţă în creştere de a trece în registrul patologic timiditatea şi de a o trata cu pastile”, spune Carducci. “O pastilă care scade nivelul de excitare nu îi învaţă pe oamenii timizi cum să reacţioneze”. La Shyness Research Institute el şi colegii săi elaborează indicatori practici, în loc de pastile, cu ajutorul cărora oamenii pot deveni "timizi de succes".

Între timp, sunt semne că balanţa începe să se aplece în favoarea timidităţii. Anul trecut, cartea "Quiet: The power of introverts in a world that can’t stop talking" a atras destul de mult interes. Autoarea sa, Susan Cain, a scris în The New York Times: "Timiditatea şi introversia - sau mai precis, temperamentul sensibil şi grijuliu, din care ambele deseori izvorăsc – nu sunt doar normale. Ele sunt valoroase. Şi ele ar putea fi esenţiale pentru supravieţuirea speciei noastre."

Vor moşteni aşadar timizii pământul? Sau vor fi îndrăzneţii cei care o vor face? Dacă personalităţile animale au ceva să ne spună, acest ceva este că nu o putem avea pe una fără cealaltă. Atunci când ne referim la personalitate varietatea este, cu adevărat, sarea şi piperul vieţii.

Temperament de creştere a puilor

În rândul plevuştilor ghimpoase – un peşte de pârâu – masculii au grijă de pui prin protejarea cuibului, prin transferarea în interior a puieţilor şi prin alungarea intruşilor. Odată ce abilitatea de înot a puilor se îmbunătăţeşte, taţii se joacă cu ei, simulând o vânătoare. “Dacă încep să se îndepărteze prea mult de cuib, tatăl îi ia practic în gură şi îi scuipă înapoi în cuib”, spune Alison Bell, de la Universitatea Illinois din Urbana-Champaign. Ea suspectează că, prin acest proces, puii învaţă cum să facă faţă ameninţărilor, câştigând experienţă ca urmare a interacţiunilor cu un "prădător" nepericulos. Dar grija taţilor variază enorm, iar Bell a fost curioasă să afle ce impact au stilurile parentale asupra personalităţii urmaşilor.

Într-un nou experiment în care au fost comparaţi puii de plevuşcă orfani cu puii îngrijiţi de către taţi, Bell studiază în prezent ipoteza că puii cu taţi grijulii au mai multe şanse să dezvolte personalităţi timide şi precaute care îi vor ajuta să se protejeze de prădători, în timp ce puii care nu au primit atenţie de la taţi nu se comportă diferit faţă de puii orfani. Cercetarea ei de până în prezent sugerează faptul că interacţiunile sociale timpurii, cel puţin în cazul plevuştilor, sunt critice pentru a determina cât de îndrăzneţ sau de timid va deveni un individ.

Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului Survival of the shyest: Timidity's surprising benefits, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Huţupanu