La începutul lunii august au apărut informaţii în presă despre doparea în masă a atleţilor. Conform acestor informaţii, o treime dintre atleţii de cursă lungă care au câştigat medalii la competiţii mondiale ori olimpice din 2001 până în 2012 e posibil să fi trişat, dopându-se cu cu substanţe care le-au crescut performanțele ori au apelat la "dopajul cu sânge".

 



Agenţia Mondială Antidoping (World Andi-Doping Agency - WADA) utilizează o baterie de teste de urină şi sânge pentru a determina dacă atleţii trişează. Un instrument cheie îl reprezintă "Programul paşaportului biologic", care testează toţi atleţii pentru detectarea dopării ori a utilizării unor substanţe ce creşte performanţa.

 


Dopajul cu sânge


Dopajul cu sânge creşte abilitatea sângelui de a transporta oxigen. Această metodă poate duce la creşterea capacității aerobice a persoanei (VO2max). Dopajul cu sânge reprezintă una dintre multele metode ilegale de a creşte rezistenţa sportivilor.

Acest tip de dopaj se realizează prin intermediul transfuziilor de sânge ori prin utilizarea unor medicamente care cresc numărul de globule roşii din sânge (hemoglobina). Atunci când fac transfuzie de sânge, atleţii pot folosi propriul sânge ori pot utiliza sânge donat de o altă persoană.

Atunci când sângele este extras din organism şi folosit pentru transfuzie, până la patru componente ale acestuia (globulele roşii (eritrocitele), plasma, trombocitele şi factorul antihemfilic crioprecipitat - AHF) sunt înlăturate şi apoi îngheţate. În mod obişnuit globulele roşii sunt reintroduse odată cu sângele în organism, în scopul creşterii abilităţii de a transporta oxigen.

Atunci când atleţii îşi reintroduc în organism propriul sânge - nu există nicio cale de a depista ce au făcut. Dar sunt disponibile metode indirecte, cum ar fi detecţia masei totale de hemoglobină (mărimea globulei roşii) ori a metaboliţilor (produşi de descompunere) plastifianţilor pungilor în care este stocat sângele.

Dacă atletul foloseşte pentru transfuzie sângele altcuiva, se poate folosi modelul antigenilor din sânge pentru a detecta dopajul. Pentru că fiecare are un cod genetic unic, dopajul este simplu de stabilit atunci când celulele prezintă markeri genetici diferiţi.

Controlorii antidoping pot, de asemenea, să verifice existenţa plastifianţilor (substanță care are proprietatea de a mări plasticitatea unor materiale cu care este amestecată) în cadrul testelor de urină. Întrucât sângele stocat este expus la plastifianţi şi metaboliţii acestora, aceştia pot fi detectaţi atunci când sunt eliminaţi prin urină.




Epubrete cu sânge



Aşadar, o combinaţie a tehnicilor de analiză a sângelui şi urinei poate fi foarte eficientă în detectarea infracţiunilor de dopaj ce implică transfuzia de sânge.


Eritropoietina (EPO)

O altă metodă de dopare constă în utilizarea eritropoietinei umane recombinante (rHuEPO), care stimulează producţia de globule roşii. Eritropoietina este un hormon natural găsit în sânge; eritropoietina recombinantă reprezintă versiunea artificială.

Abilitatea eritropoietinei de a creşte numărul de globule roşii duce la o creştere spectaculoasă a oxigenului din sânge, care generează o îmbunătăţire a performanţei sportivilor. Original produsă pentru a trata diverse forme de anemie cronică, eritropoietina a devenit o sursă pentru numeroase scandaluri în lumea sportului, în special în sporturile de anduranţă, cum sunt: ciclismul, cursele de atletism pe distanţă mare sau schiul.

În plus faţă de rHuEPO, este posibil ca atleţii să utilizeze şi substanţe de stimulare a eritropoietinei, ca FG-4592 (cunoscut sub denumirea de Rodadustat). Aceste substanţe sunt folosite pentru a stimula producerea naturală a eritropoietinei, într-o manieră similară antrenamentului la altitudine.

WADA a adăugat acest compus în testele sale abia acest an, şi deja au fost identificaţi sportivi care l-au folosit. Este probabil ca mulţi atleţi să fi folosit altfel de substanţe înainte ca acestea să facă obiectul testelor, îmbunătăţindu-şi astfel performanţele fără riscul de a fi penalizaţi.


Cum să nu fii prins...

Atunci când mostre de sânge ale atleţilor ajung în Programul paşaportului biologic, sunt căutate modificări ale componentelor sângelui pentru a se identifica dacă a avut loc sau nu dopajul.

După ce sângele atletului este analizat complet, datele sunt folosite pentru a se calcula ceea ce se numeşte "OFF Score (OFF-hr)". Această valoare se obţine pornind de la concentraţia hemoglobinei, procentul de reticulocite (celule de sânge imature) şi un scor de profil anormal.

Dacă există suspiciuni în urma acestui proces de verificare, datele sunt transmise către un grup de experţi care efectuează verificări, în scopul stabilirii existenţei dopajului. Dacă dopajul este descoperit, WAAD iniţiază procesul de suspendare a sportivului.

O modalitate utilizată de atleţi pentru a păcăli modelul de calcul al "paşaportului biologic" constă în folosirea frecventă, în cantităţi mici, a eritropoietinei. În anul 2011 cercetători australieni au descoperit că doze mici de eritropoietină nu produc modificări anormale ale variabilelor sângelui care sunt în mod obişnuit verificate în cadrul controlului antidoping.

În timp ce lupta antidoping continuă, atleţii par a găsi mereu noi modalităţi de a-şi creşte performanţele şi a evita detecţia acestora. "Paşaportul biologic" este un instrument excelent pentru limitarea practicii dopajului, dar se pare că atleţii au găsit deja căi de a-l păcăli.



Traducere după The science of doping and how cheating athletes pass drug tests
Autorul, Greg Haff, este profesor al Universităţii Edith Cowan