Antibacterian, bogat în substanţe nutritive, de obicei involuntar şi adesea un ajutor în eliminarea stresului, plânsul nu face bine doar ochilor. Lacrimile sunt un produs al sistemului lacrimal, care: „are funcţii secretorii şi excretorii, care produc lacrimi şi le elimină. Glanda lacrimală principală, localizată între o mică adâncitură a osului frontal şi globul ocular, este responsabilă pentru producerea lacrimilor cauzate de iritare sau emoţie. Există multe glande accesorii mai mici care contribuie şi ele la producerea lacrimilor... [care, odată produse,] se scurg... într-un duct legat de sacul lacrimal [şi apoi]... ajung în canalul nazolacrimal, care îşi varsă conţinutul în nas.”

 


Trei tipuri de lacrimi
Lacrimile bazale
Pe parcursul zilei, ochiul produce lacrimi pentru a se proteja şi a nu se usca. În funcţie de mărimea ochiului, omul de rând produce de la puţin peste jumătate de ceaşcă până la puţin peste o ceaşcă de lacrimi bazale pe zi. Aceste lacrimi bune la toate „conţin apă, substanţe nutritive şi componente antibacteriene, cum ar fi glucoza, mucina (o substanţă lipicioasă), lizozimul (antibacterian), lactoferina (antibiotic), lipocalina (proteină de transport), ureea, potasiul şi sodiul.”

Este nevoie de atât de multe lacrimi bazale, deoarece pe parcursul zilei „o parte din lichid se evaporă atunci când clipim, iar o altă parte din el se scurge prin micile orificii permanente de la marginea fiecărei pleoape...”


Lacrimile reflexe
Protejând ochii de agenţii iritanţi, lacrimile reflexe sunt rezultatul unui mesaj trimis de la cornee la trunchiul cerebral, care trimite mai apoi „un semnal hormonal glandelor lacrimale, făcând ca răspunsul lacrimal să se declanşeze”. Menite să protejeze ochiul într-un mod diferit faţă de cele bazale, lacrimile reflexe „au rolul de a descompune şi a elimina intruşii, precum praful din aer, [astfel că] aceste lacrimi tind să curgă în cantităţi mai mari şi conţin probabil o concentraţie mai mare de anticorpi şi enzime care vizează microorganismele [decât lacrimile bazale]”.

Charles Darwin teoretiza că, din punctul său de vedere, plânsul este la oameni un simplu strigăt de ajutor, iar lacrimile nu sunt nimic mai mult decât o reacţie reflexă cauzată de efortul depus pentru a ţipa: „Plânsul este probabil rezultatul unui lanţ de evenimente precum acesta: atunci când vor mâncare sau suferă în vreun fel, copiii urlă puternic ... ţipatul prelungit duce inevitabil la umflarea vaselor sangvine din ochi, iar asta duce la... contractarea muşchilor din jurul ochilor pentru a-i proteja. În acelaşi timp, presiunea spasmodică de la suprafaţa ochiului şi dilatarea vaselor din ochi... afectează, printr-o acţiune reflexă, glandele lacrimale. În cele din urmă... prin asocierea... anumitor acţiuni, pe care le controlăm mai uşor prin voinţă decât pe altele, s-a ajuns să se creadă că suferinţa duce rapid la secreţia de lacrimi...” [iii]

Lacrimile emoţionale
Oamenii sunt singura specie cunoscută care plânge din cauze emoţionale şi, spre deosebire de celelalte două tipuri, lacrimile emoţionale implică impulsuri nervoase care stimulează creierul mare, „unde se înregistrează tristeţea. Sistemul endocrin este apoi stimulat să elibereze hormoni în zona oculară, ceea ce duce la formarea lacrimilor”.

Mulţi oameni de ştiinţă cred că plânsul emoţional ajută la eliminarea hormonilor stresului din organism, inclusiv a „prolactinei, a hormonului adrenocorticotropic (ACTH), a leucinei şi a encefalinei (un analgezic natural), [iar, drept rezultat,]… cercetările sugerează că plânsul indus de emoţii este, cel puţin parţial, un proces excretor care înlătură toxinele asociate cu stresul”.

În sprijinul acestei teorii, cel puţin un neurolog susţine că reducerea stresului şi reglarea dispoziţiei explică „scopul evoluţionist al lacrimilor tăcute”: „aplicarea topică a FCN-ului [factorul de creştere nervoasă prezent în lacrimi] stimulează vindecarea ulcerelor corneale şi poate încuraja producerea de lacrimi în cazul ochilor uscaţi... Sugerez că lacrimile care conţin FCN au un efect antidepresiv care poate regla, precum şi indica dispoziţia”.

Şi alte cercetări sprijină ipoteză, descoperind că: „Plânsul ameliorează dispoziţia a 88,8% din oameni şi poate ajuta şi la vindecare, întărirea imunităţii şi reducerea gradului de furie şi stres... Substanţele chimice care se acumulează în timpul stresului emoţional ar putea fi eliminate odată cu lacrimile atunci când plângem”.

În ultimii ani, unii cercetători au reconsiderat teoria lui Darwin, avansând ipoteza că plânsul emoţional s-a dezvoltat pur şi simplu ca un mod mai silenţios prin care oamenii să-şi semnaleze suferinţa, fără a alerta vreun animal de pradă sau vreo altă ameninţare: „Atunci când alte animale cresc, ele nu mai trebuie să scoată strigăte de ajutor, probabil din cauză că este prea periculos... Spre deosebire de acestea, la oameni există o deplasare de la semnalul acustic emis în toate direcţiile către cel vizual, reprezentat de lacrimi, care se potriveşte mai ales interacţiunilor mai apropiate, mai intime.”

Date suplimentare:
:: Femeile plâng (emoţional) „de patru ori mai des decât bărbaţii... în medie de 5,3 ori pe lună în comparaţie cu 1,4 ori la bărbaţi, unele femei plângând aproape în fiecare zi”. Unii atribuie această diferenţă, cel puţin în parte, prolactinei din lacrimi – un hormon feminin şi o proteină care le permite femeilor să producă lapte matern. Alţii cred că diferenţa se explică prin forţele culturale şi aşteptări. 
:: Recent, biologul David Haig de la Harvard a propus o teorie conform căreia bebeluşii plâng noaptea pentru a-şi împiedica părinţii să conceapă un alt copil – eliminând astfel, sau cel puţin întârziind, lupta pentru resursele limitate (i.e. laptele matern). Gândiţi-vă: „Alăptarea nocturnă împiedică femeile să aibă alt tip de legături care ar putea duce la apariţia unui alt copil. şi dincolo de întreruperile care „ucid” libidoul şi oboseala extremă, alăptarea nocturnă frecventă întârzie şi fertilitatea la femei”.  În cadrul acestui studiu, Haig remarcă şi că „bebeluşii care beau lapte din biberon nu se trezesc atât de des în timpul nopţii”, la fel cum nu o fac nici cei care „primesc anumite gene de la mame”. Cu toate acestea, cei care primesc aceste gene de la taţi stau treji mai mult, iar Haig teoretizează că asta se întâmplă deoarece „tatăl nu are nicio garanţie că următorul copil va fi al său, [astfel că] se presupune că acesta nu e interesat ca ovulaţia să reînceapă”.

Traducere de Ana Dumitrache după cry.