Mana strainaDeşi medicina modernă a făcut progrese formidabile în multe domenii, chiar şi în cel al „cartografierii” genomului uman, există încă aspecte ale sănătăţii omului pe care nu le înţelegem în întregime. Sindromului mâinii străine este unul dintre aceste mistere – cei care suferă de el au o mână, de obicei cea non-dominantă, care se comportă ca şi cum ar avea o minte proprie.

 

 

Mulţi dintre noi am văzut oameni cu această tulburare, măcar pe marele ecran. În teatralul film de groază „Mad Love” (Iubire nebună), chirurgul alienat pe nume Peter Lorre înlocuieşte mâinile unui pianist cu cele ale unui criminal aruncător de cuţite, iar acestea preiau controlul asupra sa. Mai recent şi mai binecunoscut este filmul „Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb” (Dr. Strangelove sau cum am învăţat să nu-mi mai fac griji şi să iubesc bomba atomică) din 1964, în care Peter Sellers, în rolul personajului eponim, se luptă în repetate rânduri şi în mod compulsiv să nu-şi lase braţul drept să execute salutul nazist. (De fapt, tulburarea mai este numită uneori şi „sindromul doctorului Strangelove”.)

Totuşi, ceea ce este distractiv şi chiar extrem de amuzant la cinema, nu e nici pe departe atât de nostim în viaţa reală. Atingând, ciupind şi trăgând de lucruri în mod inoportun şi adesea stânjenitor, aceste mâini „străine” pot să apuce compulsiv un sân sau să lovească un penis în timp ce persoana merge cu metroul sau aşteaptă la o coadă; există şi potenţiale consecinţe de natură legală dacă mâna îi atinge pe ceilalţi într-un mod necuviincios.

Tulburarea este descrisă de oamenii de ştiinţă drept „o activitate complexă şi centrată pe scop, care nu este iniţiată voluntar, a uneia dintre mâini”. Cei care suferă de sindrom sunt conştienţi de mişcare şi simt ceea ce simte mâna, dar au adesea senzaţia că nu au niciun control asupra ei. Tulburarea se manifestă aproape întotdeauna pe partea non-dominantă (i.e. dacă eşti dreptaci, mâna ta străină ar fi cea stângă), iar mulţi pacienţi ajung în punctul în care se referă la mână ca fiind o altă persoană, dându-i chiar şi un nume. Cei care suferă de sindrom se plâng adesea că „nu pot face mâna să-i asculte”.


Simptomele variază de la apucarea şi eliberarea compulsivă a unui obiect până la acte diametral opuse voinţei persoanei, precum stingerea unei ţigări imediat după ce mâna cealaltă a aprins-o sau desfacerea nasturilor unei cămăşi pe măsură ce mâna cealaltă îi închide. Aflaţi între cele două extreme, unii bolnavi îşi pot controla braţul cu mari eforturi, deşi chiar şi atunci mişcările pot fi inexacte; de exemplu, în timp ce încearcă să-şi atingă vârful nasului, ajung să-şi atingă, de fapt, umărul. Au existat şi cazuri extreme, în care mâna a atacat şi chiar a încercat să stranguleze cu o funie persoana de care este ataşată.

Sindromul în sine este doar unul din numeroasele tulburări similare, fiecare fiind produsul unui anumit tip de traumă sau leziune cerebrală. Cele mai întâlnite (sau cel puţin cel mai bine documentate) cazuri de sindrom al mâinii străine implică epileptici care au suferit voluntar o operaţie de separare a emisferelor cerebrale, încercând să-şi controleze crizele convulsive; totuşi, s-a întâmplat ca sindromul să apară şi la oameni care au avut tumori sau atacuri cerebrale, infecţii sau anevrisme.

Nu există niciun remediu cunoscut pentru această boală, deşi ea poate fi de obicei controlată dându-i mâinii „străine” ceva de făcut, cum ar fi să ţină un baston atunci când eşti în public, astfel ca aceasta să fie ocupată.

O tulburare similară şi la fel de bizară este sindromul integrităţii identităţii corporale (SIIC), care pare să fie pur psihologic. Oamenii care suferă de această tulburare se simt şi ei ca şi cum unul dintre membre nu ar face, de fapt, parte din ei. Dar, în loc să trăiască în continuare cu acesta, au o dorinţă foarte puternică de a-şi amputa membrul problematic. Aşa cum spun psihiatrii, „se crede că motivaţia din spatele modificării corporale dorite este o nepotrivire între schema corporală reală şi cea percepută”. Cum boala nu este inclusă în Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale IV, majoritatea oamenilor suferind de aceasta primesc un tratament formal minim sau chiar inexistent. Mulţi iau mai degrabă problema în propriile mâini:

„Când tocmai terminase facultatea, a încercat să-şi amputeze piciorul folosind un garou făcut dintr-o şosetă veche şi o sfoară rezistentă... După două ore, durerea a devenit insuportabilă şi frica i-a diminuat dorinţa.

Piciorul a fost mereu ca un corp străin, un impostor, o intruziune.

Îşi petrecea fiecare clipă imaginându-se scăpat de picior... Piciorul nu era al lui. A început să-l învinovăţească pentru faptul că nu-şi găsea o parteneră...”

Un alt bolnav de SIIC a avut mai mult succes atunci când s-a împuşcat în picior. Aşa cum a spus acesta, „am vrut să am un singur picior de când eram copil... Nimeni nu poate anula dorinţa asta copleşitoare şi iraţională pe care am resimţit-o mai mult sau mai puţin puternic de când mă ştiu. Pentru prima dată în viaţă, sunt în sfârşit fericit.”

În cadrul unui studiu din 2005 s-a descoperit că, din 52 de bolnavi de SIIC, 9 şi-a amputat un membru, iar 6 dintre aceştia au folosit „metode care au pus subiectul în pericol de moarte”. Poate şi mai tulburător este faptul că 3 au reuşit să găsească un chirurg dispus să le amputeze un membru sănătos; de fapt, în anii '90, doctorul Robert Smith de la Spitalul Regal Farkirk din Scoţia a realizat cel puţin două astfel de operaţii înainte ca ştirea să devină publică. Un alt chirurg, care îşi pierduse licenţa cu ani în urmă, a realizat o amputare ilegală a unui membru sănătos în Tijuana în 1998, dar, din păcate, pacientul a murit din cauza cangrenei. Astăzi, se pare că undeva în Asia există un chirurg care, pentru 6000$, strecoară bolnavi de SIIC în spitalul său şi realizează amputări de urgenţă, în timp ce se preface că efectuează o altă operaţie.

Aşa că data viitoare când vrei să te plângi în legătură cu artrita, sindromul de tunel carpian, tenosinovita stenozantă, distonia mâinii sau mâinile uscate pe care le ai, opreşte-te o clipă şi fii recunoscător că cel puţin mâna ta stângă ştie ce face mâna dreaptă şi că nu simţi pornirea aproape incontrolabilă de a ţi-o reteza.


Traducere de Ana Dumitrache după the-curious-case-of-alien-hand-syndrome, cu acordul editorului.