SifilisÎn secolul al XVI-lea duşmanii sculptorului Benvenuto Cellini au încercat să-l omoare punându-i otravă în mâncare. Au sfârşit în schimb prin a-l vindeca de sifilis. Vreţi să ştiţi ce anume i-au pus acestuia în mâncare? Aflaţi în cele ce urmează...

 

 

 

Răspunsul este clorură de mercur, cunoscută şi sub numele de "sublimat coroziv". Oamenii au fost intrigaţi de mercur şi de compuşii săi timp de peste 3500 de ani. Ko Hung, un alchimist antic chinez, a fost unul dintre primii care a descris procesul prin care încălzirea cinabrului roşu, sulfura de mercur, a condus la obţinerea de mercur argintiu. Din acel moment, alchimiştii au început să creadă că mercurul era elementul cheie pentru a transforma elementele chimice în aur şi au făcut experimente cu tot felul de preparate pentru a încerca şi realiza acest lucru. Desigur, niciodată nu au reuşit să obţină aur, dar au avut succes în transformarea mercurului în diferiţi compuşi de mercur.

Încălzirea metalului cu sare şi alaun (piatră-acră - sulfat dublu de aluminiu şi potasiu - n.red.) într-o oală de lut închisă a dus la formarea clorurii de mercur. Aceasta a fost în cele din urmă încercată în tratamentul sifilisului, în mare parte deoarece orice altceva era disponibil la acea vreme fusese deja încercat. Până în secolul al XV-lea sifilisul devenise un mare blestem în Europa şi un oarecare succes împotriva acestei boli a fost remarcat în urma tratamentelor cu clorură de mercur. Clorura de mercur a ucis bacteria Treponema pallidum, dar, din păcate de obicei aceasta ucidea şi pacientul.

Benvenuto Cellini a fost un sculptor italian remarcat, fiind primul care a realizat opere în mărime naturală din bronz. Fie din cauza geloziei, fie din alte motive, duşmanii lui au uneltit să-i prepare mâncarea cu "sublimat coroziv". Cellini se luptase cu sifilisul de la vârsta de 29 de ani şi a refuzat tratamentul cu mercur, probabil conştient de posibilele sale efecte fatale. În orice caz, după ce a consumat mâncarea otrăvită s-a îmbolnăvit, având probleme gastro-intestinale severe, dar a reuşit să se recupereze. Iar când şi-a revenit, sifilisul dispăruse. Din fericire pentru Cellini, cei care au încercat să-l otrăvească nu au pus în mâncarea sa suficientă clorură de mercur cât să-l omoare, dar au pus suficient pentru a ucide bacteria care îi cauza boala. Un exemplu excelent al modului în care numai doza face diferenţa dintre otravă sau leac. Compuşii de mercur nu mai sunt utilizaţi în medicină, iar sifilisul răspunde uşor la tratamentul cu antibiotice cum ar fi penicilina. Cel puţin până când microbul va dezvolta rezistenţă.



Traducere de Pavel Ecaterina după acest articol, cu acordul autorului.