Este unul dintre animalele care nu ar fi trebuit să existe în prezent. Cum a ajuns o creatură unică asemănătoare lupului şi care în prezent este pe cale de dispariţie, să se stabilească în Insulele Falkland? Noi dovezi ADN susţin o explicaţie puţin probabilă. Nu deseori se întâmplă să putem identifica locul exact  în care o specie a dispărut, însă Shallow Bay de pe îndepărtata coastă de nord  a West Falkland este un astfel de loc.

 

 

În 1876, în acest loc, un animal foarte ciudat, ultimul de acest fel,  a fost ucis fără milă. Este posibil ca lucrurile să se fi întâmplat rapid. Era cunoscut faptul că aceste creaturi sunt neînfricate şi uşor de ucis. şi, astfel, aşa cum Charles Darwin însuşi a prezis, lupul din Insulele Falkland a dispărut, ca şi pasărea Dodo.

Nu a durat prea mult timp. Cu o jumătate de secol mai devreme, insulele erau în mare parte nelocuite şi lupul era frecvent întâlnit. Apoi, oamenii au început să sosească: păstori din Scoţia şi cowboy sud-americani din Argentina. Ei nu erau dispuşi să accepte prezenţa unui prădător vorace în mijlocul lor. Când vânătorii de blană au venit din America, dispariţia lupului era doar o chestiune de timp.

În 1914, taxonomistul Oldfield Thomas care activează la Muzeul  de Istorie Naturală din Londra i-a adresat acestuia o ultimă insultă postumă numindu-l Dusicyon australis: câinele nebun al sudului.

Şi este posibil să fi fost aşa, în afară de faptul că lupul a prezentat un mister biologic prin excelenţă. Insulele Falkland se întind de-a lungul a 500 km în largul coastei Patagoniei şi lupul era singurul mamifer terestru indigen care popula acest ţinut. Cum a ajuns acolo? Erwin Darwin a fost uimit. În cele din urmă, la mai mult de 300 de ani după ce lupul a fost descris pentru prima dată, misterul pare a fi rezolvat.

Văzut  de sus, Falklands seamănă cu o pată de cerneală verde strălucitoare. Există două insule principale, înconjurate de aproape 800 de insule mai mici, mici pauze şi cotituri de teren împrăştiate de-a lungul turbulentului Atlantic de Sud. Arhipelagul este la aceeaşi distanţă sud de Ecuator ca şi distanţa spre nord a Insulelor Britanice, însă clima este una mult mai rece.

Deşi pe hartă sunt reprezentate doar de câteva puncte, insulele Falklands au fost de-a lungul timpul măcinate de tulburări politice şi militare care au durat secole întregi. Pe plan istoric, conduse cândva de Franţa şi de Spania, insulele sunt în prezent administrate de Marea Britanie, dar revendicate de Argentina. În 1982, cele două ţări au disputat aceste insule într-o  luptă de scurtă durată. Britanicii au câştigat conflictul armat, dar argentinienii încă au pretenţii la dreptul de proprietate asupra a ceea ce ei numesc Insulele Malvine. Se conturează o altă aplanare.

Cât de potrivit este atunci faptul că prădătorul eponim al insulelor  a fost el însuşi obiectul unei dispute de lungă durată?

Acesta a fost remarcat şi înregistrat pentru prima dată în 1690 de către echipajul unei nave britanice numite Welfare care a acostat pe insule după ce a fost abătută din drumul său spre America de Sud (căpitanul a numit sunetul dintre insulele principale ale canalului Falkland în onoarea unui finanţator al expediţiei sale). Animalul era îndesat, roşcat la culoare şi aproximativ de dimensiunea unui Labrador. Craniul său era larg, botul subţire şi elegant. Avea un strat gros de lână şi o coadă cu vârful alb, stufoasă. În cele mai multe privinţe semăna cu o vulpe mare, musculoasă, chiar dacă mânca pinguini, gâşte şi foci.

În 1764,  Louis Antoine de Bougainville a revendicat insulele pentru Franţa. El nu ştia cu exactitate despre ce fel de câine era vorba, aşa că a evitat să se compromită numindu-l lupul Renard sau lupul vulpe.

Creaturi neînfricate

Cu aproape 40 de ani în urmă, înainte ca ultimul lup să fie ucis, Darwin a vizitat insulele la bordul HMS Beagle şi a observat el însuşi lupul. El îl ştia sub numele de Canis antarcticus, lupul Antarctic, un nume care i-a fost atribuit în 1792 de către Robert Kerr, traducătorul lui Linnaeus. Islandezii îl numesc pur şi simplu warrah, o devalorizare a cuvântului ʺaguaraʺ, care înseamnă "vulpe",  în limba Guarani vorbită în America de Sud. Modificarea numelui în secolul al XX-lea a fost făcută pentru a reflecta mai bine relaţia taxonomică cu alte specii de canid.

Neavând duşmani din natură, lupii nu se temeau de oameni. Conform relatărilor, echipajul Welfare a  capturat unul cu uşurinţă şi l-a ţinut la bord timp de câteva luni, până când acesta a sărit peste bord în Mările Sudului,  speriat  în momentul în care s-a tras cu tunul. În 1765, ofiţerul John Byron din Marina Militară a acostat pe insule şi, fără să ştie că francezii erau deja acolo, le-a revendicat pentru regele George al III-lea  al Marii Britanii. El a descris din greşeală lupii ca fiind "creaturi de mare ferocitate", care s-ar îndrepta înspre oamenii lui ori de câte ori ar avea ocazia.

Datorită curajului lor lupii au fost considerate animale dăunătoare. În ʺThe Voyage of the Beagleʺ (ʺCălătoria vasului Beagleʺ), Darwin a scris : "Ei au fost observaţi intrând într-un cort  şi chiar trăgând nişte carne de sub capul unui marinar care dormea. Gauchos, de asemenea, i-au ucis frecvent seara, ţinând o bucată de carne într-o mână, iar în cealaltă un cuţit pregătit să îi înjunghie."

Darwin părea să fie singura persoană care a înţeles implicaţiile acestei relaţii sângeroase. "La câţiva ani după aceste insule vor fi colonizate în mod regulat, după toate  probabilităţile, această vulpe va fi clasificată împreună cu Dodo", a scris el. El însuşi a contribuit la declinul lupului prin faptul că a adus patru exemplare înapoi în Anglia.

În această perioadă de explorare, descoperirea unei noi specii Canid nu a fost ea în sine remarcabilă. Lupii au apărut aproape peste tot, din Arctica până în Sahara. Dar insulele Falklands au fost diferite. Izolate şi necunoscute, ele aparţineau speciilor oceanice, cum ar fi pinguinii, albatroşii şi focile. Până când au venit coloniştii nu au existat mamifere terestre deloc, cu excepţia lupului.

Anomalia nu a fost acceptată de Darwin. "Din câte ştiu eu, în nicio parte a lumii nu se regăseşte o bucată de teren atât de mică, îndepărtată de un continent, care să posede un patruped atât de specific în sine."

"A fost un mister destul de mare al evoluţiei", afirmă Alan Cooper, director al Australian Centre for Ancient DNA (Centrului australian pentru ADN antic) de la Universitatea din Adelaide. Dacă alte mamifere cum ar fi rozătoarele ar fi trăit pe insule, America de Sud având mai multe specii diferite, atunci am  fi putut presupune că a existat odată o legătură cu continentul: "fie a existat un fel de pod pe pământ care acum s-a scufundat sau plute de vegetaţie care pluteau", afirmă el. "Faptul că a existat doar această specie de mamifere terestre şi că a fost un carnivor mare, a reprezentat o adevărată provocare."

Legătura cu continentul

Prima persoană care a intuit originea lupului pare să fi fost Richard Simson, un membru al echipajului Welfare, care a făcut o descriere a călătoriei. Observând că ei nu pot zbura şi este improbabil ca aceştia să fi înotat, Simson a propus profetic, aşa cum s-a dovedit,  că insulele au fost cândva conectate la continent.

Oamenii de ştiinţă nu mai răbdau nimic. În ʺHistory of Quadrupetsʺ, publicat în 1781,  naturalistul Thomas Pennant a sugerat că lupii au ajuns în Falklands plutind pe sloiuri de gheaţă. Până în vremea lui Darwin, se considera peste tot că aceşti lupi erau descendenţi ai câinilor lăsaţi pe insulă de coloniştii care veniseră înainte, probabil cei spanioli, care au dobândit colonia în 1767 în urma pactului făcut cu Franţa. Mai târziu autorii au sugerat că erau ʺculpeosʺ domestici, o vulpe din America de Sud pe care oamenii Yaghan din Tierra del Fuego au folosit-o la vânătoare.

"Sugestia a fost că, pentru a fi atât de prietenoase, speciile trebuie să fi fost domesticite sau semi-domestice", afirmă Cooper. Probabil la un moment dat în trecutul îndepărtat Patagonienii au traversat apele înspumate în bărci fragile însoţiţi de vulpi de vânătoare  şi mai târziu le-au abandonat. În acest fel acestea ar fi putut deveni câini fără stăpâni, blocaţi pe un arhipelag îndepărtat.

Există unele dovezi arheologice neconfirmate ale unei prezenţe Patagoniene timpurii pe insule sub formă de depozite de cărbune vechi de 4000 de ani, care ar fi putut teoretic  proveni de la focurile de tabără (Journal of Archaeological Science, vol. 25, p. 599).

Dar, în vârsta genomică avem un nou record istoric de consultat: ADN. Cooper a decis să meargă în căutarea lupului. Prima sa escală a fost la Muzeul de Istorie Naturală din Londra, unde ştia că există cel puţin un specimen. "Era unul dintre cei pe care Darwin însuşi îi colectase, cu scris de mână pe etichetă şi tot tacâmul", afirmă el.

Muzeul a aprobat, dar cu o singură condiţie: lupul nu putea fi avariat.  Acest lucru a exclus ʺmodus operandiʺ obişnuit al lui  Cooper de a scoate un dinte, de a preleva o mostră de rădăcină pe care ulterior să o pună  înapoi în alveolă. OK, a zis el, şi a s-a îndreptat spre Londra.

Luând craniul în mâinile sale de sub ochii vigilenţi ai custodelui, Cooper a inspectat suprafaţa şi a găsit o gaură mică la nivelul pomeţilor. Acesta părea să fie răspunsul. "La acest nivel se găsea o urmă de vas de sânge acolo, încă ataşat", afirmă el , chiar dacă modelul fusese bine curăţat, probabil de Darwin însuşi.

Cooper a fost lăsat să îndepărteze vasul de sânge. A fost de ajuns pentru el şi echipa sa pentru a putea compara ADNul lupului din Insulele Falkland cu cel al altor canide din America de Sud. Ei au ajuns la concluzia că lupul din Insulele Falkland nu avea rude apropiate de viaţă. "Este o linie cu totul unică", a afirmat Cooper. "Cel mai apropiat canid viu cu care puteam face legătura era lupul cu coamă, o vulpe mare cu picioare lungi, care sare în iarba de pampas vânând rozătoare. Dar diferenţa genetică dintre cele două a fost enormă. "De fapt, cele două specii au devenit diferite în urmă cu aproximativ 7 milioane de ani (ʺCurrent Biologyʺ, vol. 19 , p. R937).

Acest aspect era destul de interesant, dar nu era de prea mare ajutor pentru a răspunde la marea întrebare. Deci, Cooper a plecat în căutarea mai multor lupi, în cele din urmă colectând probe de la alte patru exemplare provenind din muzee din întreaga lume. Prin compararea ADN-ul mitocondrial de la cele cinci animale, el a estimat că cel mai recent strămoş comun a trăit acum cel puţin 70000 ani, cu mult înainte ca oamenii să ajungă în America.

Dar cinci lupi este un eşantion extrem de mic. şi chiar dacă probele ADN păreau să  excludă implicarea oamenilor, nici nu decideau nimic. Şi astfel Cooper a luat-o de la capăt din nou.

Până în urmă cu câteva mii de ani, America de Sud găzduia un grup mult mai divers de canide decât astăzi. Dintre speciile care acum se află pe cale de dispariţie este un animal asemănător unei vulpi numit Dusicyon avus, care a dispărut în urmă cu doar 1600 ani. Probabil, a crezut Cooper, aceasta era veriga lipsă dintre lupul din Insulele Falkland şi cea mai apropiată rudă în viaţă. El a plecat în căutarea specimenelor, în cele din urmă descoperind şase în muzee din Argentina şi Chile.

"Am obţinut ADN şi am constatat că acesta avea o legătură incredibil de strânsă cu lupul din Insulele Falkland", afirmă el. Asta explică originile Lupului, sugerează Cooper: s-a desprins din Dusicyon avus acum aproximativ 16.000 de ani (ʺNature Communicationsʺ, doi.org / MCB).

În consecinţă, nu a fost o coincidenţă faptul că lupul a derivat din vărul său de pe continent. Acest lucru s-a întâmplat atunci când ultima eră glaciară a fost la nivel de vârf şi nivelurile mării au fost foarte scăzute. Zona de coastă din America de Sud s-a extins mult mai departe decât o face în prezent.

"Există o serie de terase pe coasta Argentinei care marchează locul în care la un moment dat a fost ţărmul", afirmă Cooper. Cel care indică zona de coastă în perioada glaciară maximă se află la 150 de metri sub apă şi se întinde până aproape de Insulele Falkland (vezi harta).

Când a fost cel mai îngustă posibil, strâmtoarea între continent şi insule era de aproximativ 20 de kilometri lăţime şi 10 până la 30 de metri adâncime, afirmă Cooper, o adâncime atât de mică încât aproape sigur îngheţa din când în când. Se pare că este posibil ca strămoşii lupilor să fi mers pur şi simplu pe gheaţă.

De asemenea, acest lucru ar putea explica de ce alte mamifere terestre nu au supravieţuit. Podul de gheaţă era un fel de filtru ecologic pe care carnivorelor mari terestre au reuşit să-l treacă, dar care a exclus omnivorele şi erbivorele. "Douăzeci de kilometri de gheaţă nu este un loc minunat unde un rozător să trăiască", afirmă Cooper.

Acest argument nu convinge pe toată lumea. Graham Slater, un biolog evoluţionist de la Institutul Smithsonian din Washington DC, realizează o comparaţie cu Isle Royale, o mică insulă din Lacul Superior localizată la aproximativ 25 de kilometri distanţă de ţărm. În timpul ultimei ere glaciare lupii şi-au croit drum pe gheaţă de pe continent. Acelaşi lucru l-au făcut şi alte specii de mamifere, inclusiv elani, coioţi şi castori. "Ei au ajuns acolo", relatează el. "De ce alte vietăţi nu au ajuns la Insulele Falklands?" Animalele cu copite mari ar fi putut traversa pe gheaţă, sugerează el.

Aceasta nu este singura obiecţie la ideea lui Cooper. Noua estimare a momentului apariţiei lupului din Insulele Falkland realizată de Cooper, conform căruia acesta ar apărut în urmă cu 16 mii ani, este destul de incertă,  posibil cu 7000 ani înainte sau după acest moment. Asta înseamnă că lupul ar fi putut ajunge la Insulele Falkland cel mai  devreme acum 9000 ani, la mult timp după ce oamenii au ajuns în America de Sud. Este posibil ca lupii să fi fost descendenţi ai vulpii domestice până la urmă?

"Suntem destul de siguri că putem exclude oamenii", afirmă Cooper. "Ar părea destul de ciudat ca oamenii să fi putut domestici un câine, transportat pe partea cealaltă la insule în primii o mie sau două de ani cât timp au fost în America de Sud, iar apoi să nu o facă din nou." În lipsa unor dovezi neechivoce de soluţionare pre-europeană, trebuie să presupunem că lupul a ajuns cu forţe proprii.

Şi astfel cazul este, practic, închis: lupul din Insulele Falkland a fost o specie cu adevărat sălbatică, care a mers pe gheaţă şi a domnit timp de mii de ani. Apoi oamenii au sosit şi lupii, îndrăzneţi şi netemători, s-au îndreptat înspre colonişti, care stăteau cu o bucată de carne într-o mână şi un cuţit în cealaltă.



Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului lone-wolf-the-beast-that-shouldnt-have-been, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Ecaterina Pavel