PisicăCei mai mulţi dintre noi ştiu cel puţin un mit despre pisici. Poate că are legătură cu grosimea mustăţilor lor sau cu  presupusa lor putere de a fura respiraţia unui bebeluş. Majoritatea acestor superstiţii sunt nişte prostii. Dar "clipnoza" se pare că este ceva adevărat. Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu termenul “clipnoză”, acesta se referă la acel fenomen prin care puteţi face o pisică să devină imobilă, strângându-i uşor pielea de pe spatele gâtului.

 

 

Seamănă un pic cu apucatul pisicii de ceafă, dar ceva mai blând – vom ajunge imediat şi acolo.

Când am auzit prima data despre "clipnoză" am fost sceptic. Cuvântul hibrid în sine face referinţă şi te duce cu gândul la hipnoză – un termen plin de semnificaţii care îmi trezesc negreşit scepticismul. Expresia “hipnoză animală” se foloseşte uneori pentru a descrie o varietate de stări de imobilitate declanşate de o gamă de stimuli, deşi folosirea expresiei este problematică din motive explicate în titlul  unei lucrări din 1974 "Hipnoza animală: Starea de fapt a unui concept fictiv” (scrisă de  Gordon G. Gallup, Jr. – psihologul cunoscut mai ales pentru că a dezvoltat faimosul – deşi oarecum controversatul test al oglinzii).

Este de ajuns să vă spun că am fost puţin surprins atunci când, căutând mai multe informaţii despre "clipnoză", am dat peste o cercetare ştiinţifică în Revista ”Medicina şi chirurgia pisicii” care îşi propunea să exploreze acest fenomen în mod experimental. Sub coordonarea lui  Tony Buffington, profesor la Clinica de Ştiinţe Veterinare de la Universitatea Statului Ohio, acest studiu a examinat eficienţa "clipnozei" plasând nimic altceva decât două agrafe de birou, având mărimea standard de 5,08 cm,  pe pielea de la ceafă a 31 de pisici. Spre uşurarea mea, Buffington şi colegii săi se refereau la acest fenomen nu sub numele de ”clipnoză”, ci sub denumirea de ”inhibiţie comportamentală indusă prin ciupire” (ICIC). ICIC este o descriere foarte clară a fenomenului”, a declarat Buffington. Nu numai că descrie metoda respectivă şi reacţia la aceasta, dar şi evită asocierea cu termenul mult mai antropomorfic de ”hipnoză”, în timp ce diferenţiază această tehnică de ”apucatul de ceafă” - o metodă de a te comporta cu pisicile care este mult mai dură şi după părerea lui Buffington, cam controversată. „ICIC este o formă mai blândă de apucare a pisicii de ceafă şi se bazează pe stimulul iniţial  al ciupirii uşoare a pielii de pe ceafa pisicii”, a explicat el. 

Toate pisicile din cercetarea lui Buffington în afară de una au avut o reacţie pozitivă la agrafele de birou cu care li s-a prins pielea de pe ceafă, iar reacţia constă într-o stare de pasivitate în care coloana vertebrală se face colac şi coada se aşează moale între lăbuţele posterioare.

 

 

Observaţii ulterioare au condus echipa lui Buffington la concluzia că ICIC este o reacţie care nu ţine nici de frică nici de durere. Pupilele pisicilor nu se dilatau – ca la reacţia fiziologică pe care o au animalele atunci când simt frica - iar ritmul cardiac nu se intensifica. Nici respiraţia nu li se accelera. De asemenea, pisicile rămâneau alerte, în contrast cu pisicile care prezintă aşa numita ”imobilitate tonică”, prin care animalul încremeneşte şi devine total inert atunci când se confruntă cu stimuli de pericol extrem. În cele din urmă Buffington a concluzionat împreună cu echipa sa că reacţia fiziologică de inhibiţie comportamentală indusă prin ciupire se pare că a apărut în timp, pentru ca pisicii mame să îi fie mai uşor să îşi transporte puii.

Dar de ce funcţionează?

Ipoteza transportării puilor sugerată de Buffington şi de către colegii săi reaminteşte ipoteza altor cercetători care au studiat imobilitatea la animale. De fapt, reacţia fiziologică de tip ICIC a fost observată la o serie de animale, dintre care şoarecii, şobolanii, iepurii, câinii şi porcuşorii de Guineea; o căutare pe Google despre “imobilitatea dorsală" oferă aproape 200 de studii realizate şi cu zeci de ani în urmă şi care au cercetat manifestarea acestui fenomen şi a altora similare la diferite mamifere, iar multe dintre acestea fac trimitere directă la ipoteza transportării puilor de către mamă.

 

 

În schimb, s-a explicat foarte puţin de ce această metodă de imobilizare este atât de eficientă din punct de vedere fiziologic. ”Unul dintre motivele pentru care am decis să numim această reacţie ”inhibiţie comportamentală indusă prin ciupire” este şi pentru că această definiţie nu presupune un mecanism anume” a spus Buffington. Cu alte cuvinte nu se propune o explicaţie despre de ce ciupirea induce inhibiţia, ci doar se afirmă că aceasta are loc. Deci o serie de studii au dovedit o perspectivă limitată asupra cauzelor care stau la baza acestei imobilităţi psihologice care permite transportarea puilor, iar aceste cauze au rămas pentru mulţi ani, în mare măsură nedefinite.

Iată însă că la începutul acestui an a fost anunţat un progres. Într-un studiu publicat în mai, 2013 în numărul revistei ”Current Biology”, cercetătorii conduşi de un neurolog japonez şi de cercetătorul Kumi Kuroda de la Institutul RIKEN pentru studiul creierului au întreprins o cercetare prin care s-a comparat o gamă largă de reacţii fiziologice ale nou-născuţilor la transportarea lor de către mame nu numai la şoareci, ci şi la oameni. Echipa lui Kuroda a descoperit că la ambele specii, acţiunea transportării nou-născutului de către mamă duce aproape instantaneu la trei reacţii similare ale acestuia: încetarea plânsului, pasivitate şi scăderea ritmului cardiac.

Această descoperire inter-specii a fost impresionantă în sine – dar studiul a mai furnizat şi o mai bună înţelegere a mecanismelor neurale care conduc la efecte de calmare a puiului în timpul transportului matern. Dennis Normile rezumă conţinutul acestor descoperiri în revista ”Science”:

La şoareci echipa a putut cerceta mecanismele de bază în experimente care nu au putut fi efectuate pe bebeluşi umani. Ei au anesteziat local ceafa puilor şi au blocat în mod chimic semnalele neurale produse de către mişcare. Privându-i pe pui de aceste date senzoriale ei au inhibat efectele de calmare pe care trebuiau să le simtă atunci când erau transportaţi de către mame. Înlăturarea chirurgicală a unor porţiuni din creier şi testarea şoarecilor cu anomalii neurale a permis echipei de cercetători  să depisteze adoptarea unei posturi compacte de către cortexul cerebelar (al cerebelului),  care, deloc surprinzător, este considerat a fi implicat în controlul posturii şi al echilibrului. Şi astfel au descoperit că îi lua mai mult timp mamei şoriceilor să îşi salveze puii care fuseseră anesteziaţi, astfel încât nu se mai ghemuiau, sau drogaţi astfel încât să nu mai devină pasivi. ”Valoarea şi funcţia evoluţionistă a reacţiei de calmare este cât se poate de clară”, a spus Kuroda. Un nou-născut liniştit şi pasiv poate fi mult mai uşor cărat de către mamă dintr-un loc în altul, departe de pericol.

Mai mult decât atât, prin intervenţia chimică asupra sistemului nervos simpatic şi parasimpatic al puilor de şoareci, cercetătorii au fost în măsură să demonstreze că perturbarea acestuia din urmă a inhibat scăderea ritmului cardiac, care ar fi trebuit să fie indusă de transport şi care a putut fi observată la puii normali, permiţându-le să rămână totuşi imobili.

Care este rezultatul? Reacţia de calmare obţinută prin ciupirea cefei unui şoarece devine posibilă prin reglementarea coordonată a câtorva sisteme fiziologice, inclusiv senzaţia tactilă, propriocepţia şi multiple căi în amonte şi în aval ale sistemului nervos central.

Dar poate că cea mai importantă descoperire, în contextul discuţiilor noastre despre fenomenul ”inhibiţiei comportamentale indusă prin ciupire” este legată de similitudinile dintre felul în care şi oamenii şi şoarecii îşi ţin şi transportă bebeluşii. Sigur că oamenii nu îşi apucă bebeluşii de ceafă, dar faptul că au fost observate aceleaşi reacţii fiziologice atât la un bebeluş cât şi la un pui de şoarece sugerează  că efectul de calmare produs de o mamă care îşi cară puiul este deosebit de bine conservat la speciile de mamifere şi  oferă o dovadă în plus că ”clipnoza”,  indiferent de ciudăţenia termenului, este un fenomen real.



Traducere de Daniela Albu după the-one-myth-about-cats-thats-actually-true