Lupul vulpeCum a ajuns să sălăşluiască o fiinţă unică, acum dispărută, înrudită cu lupul, în insulele Falkland? Noi dovezi ADN susţin o explicaţie care era considerată puţin probabilă până acum (în imaginea din stânga, "lupul-vulpe", aşa cum era descris într-o gravură din 1773).

 




Nu foarte des reuşim să identificăm exact locul unde a dispărut o specie, dar Shallow Bay, de pe îndepărtata coastă nordică a Insulelor Falkland de Vest este un astfel de loc. Acolo, în 1876, un animal foarte deosebit – ultimul de acest fel – a fost ucis fără milă. Sunt şanse ca acest masacru să se fi petrecut extrem de rapid. Aceste animale erau cunoscute ca fiind neînfricate şi uşor de ucis. Aşa că, după cum a prezis însuşi Charles Darwin, lupul din insulele Falkland a avut aceeaşi soartă cu cea a păsării Dodo.

Nu a durat mult. Cu jumătate de secol în urmă, insulele erau aproape nelocuite şi lupul exista acolo din abundenţă. Apoi au început să sosească oamenii – păstori din Scoţia şi ”gauchos” din Argentina. Nu s-au resemnat deloc cu faptul că aveau un prădător vorace pe teritoriul lor. Apoi, când vânătorii de blănuri sosiţi din America au început să-şi instaleze capcanele, nu a mai fost decât o chestiune de timp pentru ca această specie să dispară.
În 1914, taxidermistul Oldfield Thomas de la Muzeul de Istorie Naturală din Londra a proferat la adresa acestui lup o ultimă insultă postumă numindu-l  Dusicyon australis: câinele prost al sudului.

Şi povestea lui s-ar fi încheiat aici, numai că acest lup este un mister biologic prin excelenţă. Insulele Falkland se află la 500 de kilometri în largul coastei Patagoniei, iar lupul a fost singurul mamifer nativ din insule. Cum a ajuns acolo? Chiar şi Darwin a fost uimit. În cele din urmă, la mai mult de 300 de ani după ce acest lup a fost descris pentru prima oară, misterul pare să fie dezlegat.

Văzute de sus Insulele Falkland seamănă cu o pată verde şi strălucitoare de cerneală. Sunt două insule principale înconjurate de aproape 800 de alte insule mai mici, mici virgule şi coturi de teren împrăştiate peste turbulentul Atlantic de Sud. Arhipelagul este tot atât de îndepărtat de Ecuator cum sunt insulele britanice la nord, dar are un climat mult mai rece.

Deşi sunt doar mici puncte pe harta lumii, insulele Falkland au fost năpădite de secole de tulburări politice şi militare. Guvernate din punct de vedere istoric atât de Franţa, cât şi de Spania, insulele sunt acum administrate de Marea Britanie, dar sunt revendicate de Argentina. În 1982, cele două ţări au purtat şi un scurt război pentru câştigarea acestora. Britanicii au câştigat, dar argentinienii revendică în continuare dreptul de proprietate asupra a ceea ce ei numesc Islas Malvinas. Un nou conflict se întrevede la orizont.

Şi iată că prădătorul omonim al insulei, lupul de Falkland, a fost el însuşi subiectul unui litigiu de lungă durată.

El a fost reperat pentru prima oară în 1690 de către echipajul unei nave britanice, ”the Welfare”, care a acostat în insule după ce a luat foc în drumul ei spre America de Sud (căpitanul a botezat apa dintre principalele insule Canalul Falkland, în onoarea finanţatorului expediţiei sale). Animalul era îndesat, de culoare roşcată şi cam de mărimea unui Labrador. Craniul său era lat, botul subţire şi elegant. Avea o blană groasă lânoasă şi o coadă stufoasă ca o perie, albă la vârf. În cele mai multe privinţe semăna cu o vulpe mare şi musculoasă, deşi una care mânca pinguini, gâşte şi foci.

În 1764, Louis Antoine de Bougainville a revendicat insulele pentru Franţa. Nu era foarte sigur ce fel de câine era acela, aşa că şi-a asumat riscul să îl numească  loup-renard, lupul-vulpe.

Vietăţi neînfricate

Aproape cu 40 de ani înainte de uciderea ultimului exemplar, Darwin a vizitat insulele la bordul vasului HMS Beagle şi a studiat el însuşi lupul. Îl cunoştea sub denumirea de Canis antarcticus, lupul Antarcticii, un nume pe care i-l dăduse în 1792 Robert Kerr, traducător al lucrărilor botanistului suedez Karl Linné. Insularii îl numeau pur şi simplu ”warrah”, o prescurtare de la ”aguara”, care înseamnă ”vulpe” în limba sud-americană Guarani. Schimbarea de nume din secolul 20 a avut ca scop reflectarea înrudirii cu alte specii canide.

Neavând alţi duşmani în insule, lupilor nu le era frică de oameni. Echipajul de pe Welfare a capturat cu uşurinţă unul şi l-au ţinut la bord luni de zile până când acesta a sărit de pe navă aruncându-se în Mările Sudului, pentru că s-a speriat de o salvă de tun. În 1765,  John Byron, ofiţer al Marinei Regale a acostat în insule şi neştiind că francezii erau deja acolo, le-a revendicat pentru Regele George al III-lea al Marii Britanii. El a descris în mod eronat lupii drept ”fiinţe foarte feroce” care se repezeau la oamenii săi ori de câte ori îi întâlneau.

Din cauza neînfricării lor, lupii erau priviţi ca dăunători. În ”Călătoria vasului Beagle”, Darwin a scris: ”Au fost văzuţi cum intrau într-un cort şi cum trăgeau nişte carne de sub capul unui marinar adormit. Ei erau adesea omorâţi seara de gauchos care ţineau o bucată de carne într-o mână, iar în cealaltă un cuţit pregătit să îi înjunghie.” Se pare că Darwin a fost singurul care a înţeles implicaţiile acestei relaţii sângeroase. ”În câţiva ani după ce insulele vor fi pe deplin locuite, după toate probabilităţile această vulpe va avea soarta păsării Dodo”, a scris el. Darwin însuşi a contribuit la declinul speciei, aducând cu el în Anglia patru exemplare.

În acea epocă a explorărilor, descoperirea unei noi specii canide nu era remarcabilă în sine. Varietăţi ale canidelor apăruseră aproape peste tot, din Arctica până în Sahara. Dar cazul Insulelor Falkland era diferit. Izolate şi îndepărtate, ele găzduiau în special specii oceanice precum pinguinii, albatroşii şi focile. Până la sosirea coloniştilor nu existau alte mamifere terestre cu excepţia lupului.

Lui Darwin nu i-a scăpat această anomalie. ”Din câte ştiu eu”, a scris el, ”nu există nicăieri în lume o suprafaţă atât de mică de uscat fragmentat, aflat la mare depărtare de continent, unde să existe un patruped aşa de mare şi de deosebit.”

”A fost un mister evoluţionist destul de mare”, este de părere Alan Cooper, director al Centrului australian pentru ADN-ul străvechi de la Universitatea din Adelaide. Dacă ar fi trăit şi alte mamifere pe insulă, cum ar fi rozătoarele – din care America de Sud are multe specii diferite – atunci am fi putut presupune că a existat cândva o legătură cu continentul ”fie un fel de pod de pământ acum scufundat, fie porţiuni de vegetaţie plutitoare, spune el”. ”Faptul că a existat doar această specie de mamifer terestru, şi că era un carnivor mare, reprezintă o adevărată provocare pentru oamenii de ştiinţă”.



Legătura cu continentul

Prima persoană care s-a hazardat să facă o presupunere cu privire la originile lupului se pare că a fost un membru al echipajului de pe ”Welfare”, pe nume Richard Simson, care a scris o relatare a călătoriei. Luând în considerare faptul că lupii oricum nu puteau zbura şi că era puţin probabil să fi traversat înot, Simson  a presupus – în mod profetic, după cum avea să se dovedească ulterior - că insulele au fost cândva legate de continent.

Oamenii de ştiinţă nu au acceptat aceste supoziţii. În a sa ”Istorie a patrupedelor”, publicată în 1781, naturalistul Thomas Pennant sugera că lupii au fost purtaţi spre insulele Falkland de banchizele de gheaţă. Până în timpul lui Darwin era răspândită convingerea că lupii descinseseră din câinii lăsaţi pe insulă de către primii colonişti – probabil spaniolii , care au obţinut colonia în 1767, ca urmare a unui tratat cu Franţa. Mai târziu, unii autori au afirmat că lupii ar fi ”culpeos” domesticiţi, o specie de vulpe sud-americană cu ajutorul căreia  populaţiile Yaghan din Ţara de Foc obişnuiau să vâneze.

”Ideea era că dacă era atât de prietenoasă, această specie trebuie să fi fost domesticită sau semi-domesticită” spune Cooper. Poate cândva, în trecutul îndepărtat, patagonezii au traversat apele învolburate în bărci înguste cu vulpile lor de vânătoare, iar mai apoi le-au abandonat: câini fără stăpân, eşuaţi pe un arhipelag îndepărtat. Există nişte dovezi arheologice neconfirmate cu privire la o prezenţă a patagonezilor în istoria veche a insulelor sub forma unor depozite de cărbune vechi de 4000 de ani care ar fi putut proveni de la focuri de tabără (Journal of Archaeological Science, vol. 25, p. 599).

Dar în epoca genomică avem un alt document istoric pe care îl putem consulta: ADN-ul. Cooper a decis să pornească în căutarea ADN-ului acestui lup. Primul ”port” în care a făcut escală a fost Muzeul de Istorie Naturală din Londra, care ştia că are cel puţin un expemplar. ”Era chiar unul dintre cele pe care Darwin le colecţionase, cu eticheta scrisă de mână şi tot tacâmul”, a spus el.

Muzeul a fost de acord dar cu o singură condiţie: lupul să nu fie deteriorat. Această condiţie a exclus obişnuitul modus operandi al lui Cooper care consta în scoaterea unui dinte, colectarea unei mostre din rădăcină şi repunerea dintelui la loc în cavitatea sa. ”OK”, şi-a spus el şi a pornit spre Londra.

Legănând craniul în mâini sub privirile vigilente ale custodelui, Cooper a inspectat cu atenţie suprafaţa acestuia şi a descoperit o găurică în osul obrazului. Bingo. ”Acolo era o urmă de vas de sânge, încă prezentă”, cu toate că acel exemplar fusese curăţat – probabil chiar de Darwin însuşi.

Lui Cooper i s-a permis să îndepărteze acel vas de sânge. Era tot ceea ce îi trebuia lui şi echipei sale pentru a compara ADN-ul lupului din Insulele Falkland cu cel al canidelor din America de Sud. Astfel au ajuns la concluzia că lupul din insulele Falkland nu avea nicio rudă apropiată în viaţă. "Era vorba de o filiaţie complet unică”, a spus Cooper. ”Cea mai apropiată rudă canidă cu care s-ar fi putut înrudi oarecum era lupul cu coamă, o vulpe mare cu picioare lungi, care sare prin ierburile pampasului vânând rozătoare.

Dar diferenţa genetică dintre cele două specii era enorm de mare. "De fapt, cele două specii s-au separat cam cu 7 milioane de ani în urmă (Current Biology, vol. 19, p. R937).

Toate acestea erau destul de interesante însă nu de foarte mare ajutor pentru a găsi un răspuns la marea întrebare. Astfel încât Cooper a plecat în căutarea mai multor lupi, adunând în cele din urmă probe de la alte specimene din muzee din lumea întreagă. Comparând ADN-ul mitocondrial de la cinci animale, el a estimat că strămoşul comun al acestora a trăit cel mai recent acum 70.000 de ani – cu mult înainte ca oamenii să ajungă în cele două Americi.

Dar cinci lupi constituie probe extrem de mici. Şi chiar dacă proba ADN părea să excludă prezenţa umană, nu a putut pe de altă parte să aducă nimic nou care să conducă la o concluzie clară. Deci Cooper a trebuit să o ia de la capăt.

Până acum câteva mii de ani, America de Sud găzduia o varietate mult mai mare de canide decât în zilele noastre. Printre speciile astăzi dispărute se număra şi un animal asemănător vulpii numit Dusicyon avus, care a dispărut exact acum 1600 de ani. Cooper s-a gândit că poate aceasta era veriga lipsă dintre lupul insulelor Falkland şi cea mai apropiată rudă a sa încă nedispărută. A pornit în căutare de specimene şi până la urmă a dat de vreo şase dintre acestea în muzee din Argentina şi Chile.

"Am obţinut ADN-ul şi am descoperit că era foarte înrudit cu cel al lupului din Insulele Falkland," a spus el. ”Ceea ce explică originile sale: s-a desprins ca specie din Dusicyon avus cam acum 16.000 de ani.” (Nature Communications, doi.org/mcb).

Cooper este de părere că nu este o coincidenţă faptul că acest lup derivă din vărul său de pe continent. Aceasta s-a întâmplat la apogeul ultimei ere galciare, când nivelul mărilor era foarte scăzut, iar coasta Americii de Sud era mult mai extinsă decât este astăzi.

"Există o serie de terase pe coasta Argentinei care indică unde se afla ţărmul în trecut”. Cea care indică ţărmul în perioada apogeului erei glaciare se află la 150 de metri sub apă şi se întinde până în Insulele Falkland” (vezi harta de mai jos).

Drumul lupului
Drumul lupului


La apogeul ultimei ere glaciare nivelul mării era mai scăzut  cu 140 de metri iar America de Sud şi Insulele Falkland se aflau doar la 20 de km distanţă una de cealaltă. Când strâmtoarea dintre ele îngheţa, lupii puteau să o străbată. Istoria schimbării nivelului mării se păstrează în patru terase aflate sub ape.

”Când ţărmul era cel mai îngust la acea vreme, se forma o strâmtoare de apă între continent şi insule de aproximativ 20 de kilometri lăţime şi de 10 până la 30 de metri adâncime – atât de puţin adâncă încât îngheţa aproape cu totul din timp în timp. Se pare că strămoşii lupilor ar fi putut pur şi simplu să meargă pe gheaţă.”

Acest fapt explică şi de ce niciun alt mamifer terestru nu a reuşit o astfel de traversare. Podul de gheaţă era un fel de filtru ecologic pe care carnivorele terestre mari îl puteau traversa, dar nu şi omnivorele sau erbivorele. ”20 de kilometri de gheaţă nu e un loc prea confortabil pentru o rozătoare”, a mai spus Cooper.

Dar acest argument nu a convins pe toată lumea. Graham Slater, un biolog evoluţionist de la Institutul Smithsonian din Washington DC, face o comparaţie cu Isle Royale, o mică insulă din Lacul Superior aflată cam la 25 de kilometri distanţă de ţărm. În timpul ultimei ere glaciare, el spune că lupii au sosit de pe continent trecând pe gheaţă. Tot aşa au procedat şi alte specii de mamifere, precum elanul, coioţii şi castorii. ”Au ajuns acolo”, spune el, ”Atunci de ce niciun alt mamifer în afară de acest lup nu a putut ajunge pe Insulele Falkland?” El este de părere că animalele mari cu copite ar fi putut traversa gheaţa fără probleme.

Aceasta nu este singura obiecţiune care i se aduce teoriei lui Cooper. Noua sa estimare despre faptul că lupul din Insulele Falkland ar fi apărut cu 16.000 de ani în urmă este destul de incertă, cu o marjă de eroare de 7000 de ani, mai devreme sau mai târziu. Ceea ce înseamnă că se poate ca lupul să fi ajuns acolo cam cu 9000 de ani în urmă, cu mult timp după sosirea oamenilor în America de Sud. Este oare posibil ca până la urmă aceşti lupi să fi fost descendenţii vulpilor domesticite?

"Suntem aproape siguri că nu a fost vorba de intervenţia omului”, a declarat Cooper. ”Pare destul de ciudat ca oamenii să fi domesticit un câine, să îl aducă cu ei pe insule timp de o mie sau două mii de ani cât s-au aflat pe acele teritorii, după care acest lucru să nu se mai repete absolut deloc.” În absenţa unei dovezi clare cu privire la aşezări pre-europene, trebuie să presupunem că lupul a reuşit să ajungă acolo prin propriile puteri.

Deci cazul este practic închis: lupul din Insulele Falkland a fost o specie sălbatică. El a traversat pe gheaţă şi a domnit pe insulă timp de mii de ani. Apoi a sosit omul, iar lupii, curajoşi şi neînfricaţi, au alergat prietenoşi spre coloniştii, care îi aşteptau cu o bucată de carne într-o mână şi cu un cuţit în cealaltă.


Christopher Kemp este un scriitor din Michigan, autor al lucrării ”Floating Gold: A natural (and unnatural) history of ambergris” (University of Chicago Press).




Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului lone-wolf-the-beast-that-shouldnt-have-been, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Daniela Albu