Inteligenta colectivaÎn 1907, Sir Francis Galton cerea unui număr de 787 de săteni să ghicească greutatea unui bou. Niciunul dintre ei nu a dat răspunsul corect dar, făcând media presupunerilor, Galton a ajuns la o estimare aproape perfectă. Iată un exemplu clasic de "înţelepciune a mulţimilor".

 

 

 

Vorbim de situaţii în care grupurile de oameni îşi unesc abilităţile personale în manifestarea inteligenţei colective. Povestea lui Galton a fost spusă şi respusă, cu variaţii infinite asupra temei. Dacă nu aveţi un bou la îndemână, puteţi încerca cu fasolea dintr-un borcan.

Pentru Iain Couzin de la Universitatea Princeton, aceste poveşti sunt oarecum plictisitoare. Fiecare om încearcă să rezolve o problemă, dar o face mai bine împreună cu alţii decât singur. Multă zarvă pentru nimic. În schimb, Couzin a găsit exemplul unui tip mai interesant de inteligenţă colectivă, în care un grup a rezolvat o problemă de care nici unul dintre membrii săi nu era nici măcar conştient. Pur şi simplu pentru că acţionează împreună, grupul câştigă noi abilităţi care le lipsesc membrilor săi, luaţi  individual.


Couzin - unul dintre exploratorii în plină afirmare de la National Geographic şi-a petrecut întreaga carieră studiind animalele care se mişcă în bancuri, turme şi roiuri. Munca sa anterioară a implicat furnicile şi lăcustele, dar când şi-a început activitatea în propriul său laborator de la Princeton, el a crezut că va trece la un grup de vietăţi mai inteligente. Din păcate, el a ajuns să se ocupe de un peştişor auriu - un peşte mic, anost, o plevuşcă a cărei prostie nu poate fi exprimată în cuvinte.

Luaţi în considerare acest lucru: peştişorii aurii au o preferinţă naturală pentru întuneric. Aruncaţi un banc din ei într-un bazin de apă şi ei se vor îndrepta spre cele mai întunecoase locuri. Animalele fac mai tot timpul aşa ceva: se orientează după indicatorii din mediul lor. Un măcăleandru migrator se orientează după câmpul magnetic al Pământului, un fluturaş  se poate orienta după parfumul unei flori, iar o furnică ar putea urmări feromonii depuşi de partenerii săi din roi. Dar peştişorii aurii sunt ridicol de proşti la acest lucru când sunt singuri.

Andrew Berdahl şi Colin Torney din echipa lui Couzin au descoperit incompetenţa lor, proiectând modele schimbătoare de lumină asupra unui bazin de mică adâncime şi adăugând peştişori aurii în număr tot mai mare. Camerele de luat vederi de la suprafaţă le-au urmărit mişcările, iar echipa a calculat cât de bine reuşeau aceştia să vâneze umbrele.

Când erau singuri, peştişorii se descurcau atât de prost, încât ajunseseră să înoate la întâmplare. Numai bancurile mari de peşti reuşeau să evite lumina care se deplasa. Chiar şi atunci, Berdahl şi Torney au constatat că mişcările peştişorilor "au fost influenţate mai mult de ceea ce făceau vecinii lor, decât de cât de luminos era mediul înconjurător".



Asta este cheia. Peştele individual nu se orientează după nimic. Asta ar presupune, de exemplu, realizarea faptului că se face mai întuneric acolo, comparativ cu aici şi să înoate într-acolo. În schimb, ei se supun unei reguli foarte simple - înoată mai lent atunci când este întuneric. Fiecare peşte reacţionează doar la cât de luminos este mediul din poziţia sa actuală. Cât de luminos sau de întunecat este chiar aici? Este o măsurătoare scalară. Bancul de peşti este acela care transformă aceste citiri locale într-un vector.

Pentru a înţelege cum funcţionează acest lucru, imaginaţi-vă că un banc de peştişori aurii care înoată atinge uşor un petic de umbră. Primul peşte care intră în umbră îşi încetineşte mişcarea. Dar restul bancului nu se îndepărtează. Peştişorii aurii au un puternic instinct de a rămâne la o anumită distanţă de vecinii lor. Ei se comportă aproape ca un bloc rigid, aşa că, dacă un capăt încetineşte, restul pendulează... chiar în umbră.

Odată ajunşi în interiorul umbrei, ei încetinesc cu toţii. Încep apoi să se regrupeze ca maşinile dintr-un ambuteiaj. Şi dacă umbrele se mută, astfel încât ajung în lumină, ei încep din nou să înoate şi se îndepărtează de acel loc.

Descoperirea lui Berdahl şi Torney neagă principiul "multor erori", pe care biologii l-au invocat pentru a explica migraţiile grupurilor naturale, începând cu anul 1964. Ideea acestui principiu este că grupurile se pot orienta în mediul lor, în baza faptului că fiecare individ ia o decizie imperfectă în orientarea sa. În mulţime, estimările  individuale îşi anulează reciproc erorile şi astfel ajung reciproc la vectorul cel mai bun posibil. E tot boul lui Galton, dar aplicat la migraţii.

Dar peştişorii aurii nu estimează mişcările - indivizii sunt aşa de nepricepuţi în urmărirea indicatoarelor luminoase că este greu de crezut că ei ar face vreo estimare. Dar prin aderarea la instinctul simplu care îi ţine împreună ca un banc, peştişorii aurii pot transforma actele de detectare individuală într-un act de navigaţie a grupului.

Asta-i inteligenţa colectivă! Capacitatea peştişorilor aurii de a rămâne în umbră provine din interacţiunile de vecinătate ale unor indivizi  stupizi. Peştii nu iau decizii comune ca urmare a deciziilor pe care le ia fiecare individ – ei prelucrează colectiv informaţia. Mişcându-se ca unul, ei pot estima ca unul.

Couzin bănuieşte că acest fenomen se manifestă la fel de bine şi dincolo de peştişorii aurii şi ar putea explica comportamentul unor animale migratoare variate. La urma urmei, normele pe care le urmează peştişorii aurii sunt atât de simple că acestea ar putea să fie un patern produs de selecţia naturală. Nu ai nevoie de un creier pentru a scoate acelaşi truc – doar de capacitatea de a răspunde la mediul înconjurător şi de a rămâne în grup. Celulele pot face asta. Tot felul de animale pot face asta.

Acest lucru poate fi important pentru conservare. Echipa Couzin a arătat că abilitatea peştişorilor aurii de a urma lumina eşua brusc atunci când aceste bancuri scădeau sub o anumită dimensiune. Iar noi am redus în mod repetat dimensiunea grupurilor la multe animale, vânându-le sau distrugându-le habitatele. Dacă aceste grupuri devin suficient de fracturate, iar numărul lor scade sub un anumit prag, se pot pierde abilităţile pe care animalele le au doar în masă.

Traducere de Maricica Botescu după the-real-wisdom-of-the-crowds, cu acordul autorului.