DentitieApariţia dintelui pe scara animală, la peşti, a fost rezultatul unui lung proces de adaptare, determinat de necesitatea supravieţuirii speciei, rolul major al dintelui fiind de armă de atac şi de apărare. Citiţi în continuare un articol pe tema funcţiilor şi structurii dentiţiei.

 

 

 

Funcţia primară dinţilor s-a menţinut şi la strămoşii noştri, iar astăzi o întâlnim în primii ani de viaţă, ca o reminiscenţă a comportamentului ancestral privind apărare, o componentă esenţială în supravieţuirea speciei.

Dintele, în afara semnificaţiilor de luptă şi a funcţiei în digestia mecanică, a dobândit noi roluri: de expresie, comunicare, erotic sau psihologic. La om, dintele este rezultatul unui lung proces de transformare celulară ce începe din a şasea săptămână de viaţă intrauterină. În afara rolului morfologic şi funcţional, dintele a continuat să evolueze: s-a modificat numărul şi formula dentară. La om, formula dentiţiei definitive atât pe maxilarul superior, cât şi pe cel inferior este: 2 incisivi, 1 canin, 2 premolari şi 3 molari, formulă pentru jumătate din arcadă, totalul dentiţiei definitive fiind 32, iar pentru dentiţia temporară sau „de lapte” 20 dinţi.

Evoluţia vieţuitoarelor de la cele mai simple forme la cele înalt evoluate a fost un proces foarte lung, manifestat printr-o continuă adaptare la mediul înconjurător, printr-o perfecţionare progresivă a sistemelor ce formează un organism. Etapele dezvoltării somatice, în care includem şi dezvoltarea dinţilor, au fost dobândite în cursul evoluţiei filogenetice; structura programului se transmite ereditar, de la părinţi la descendenţi, dar se modifică şi de-a lungul vieţii datorită factorilor de mediu.

Pe scara animală, dintele a fost la început un simplu element placoidal, fixat de maxilar printr-un ţesut fibros foarte dens. La peştii superiori cu craniul osificat dinţii sunt sudaţi direct în maxilar, iar alveolele dentare lipsesc. Reptilele evoluate – crocodilienii, au dinţii implantaţi în alveole şi alcătuiţi din punct de vedere structural din dentină, smalţ şi cement. Tot la reptile au apărut arcadele alveolare în care sunt fixaţi dinţii, dar forma lor este identică pe ambele arcade (conică). Pe ultima treaptă evolutivă, la mamifere, dinţii se diferenţiază ca formă în raport cu regiunea în care sunt implantaţi. De aici apare rolul esenţial al dinţilor în masticaţie, diferenţiindu-se în incisivi, canini, premolari şi molari.

Comparativ cu reptilele, care au trei generaţii de dinţi conoizi, la mamifere rămân doar două, care se dezvoltă şi erup succesiv. Cele două generaţii de dinţi poartă denumirile de dentiţie temporară şi dentiţie permanentă. Formula dentară la mamifere este diferită, factorul decisiv fiind tipul alimentaţiei. Astfel apar mamifere erbivore, carnivore, omnivore sau rozătoare, fiecare cu o formulă dentară caracteristică. De asemenea, fiecare dinte are formă şi dimensiune diferită în funcţie de dietă.

Modificările modului de viaţă şi al alimentaţiei influenţează structura dinţilor, dar şi grupele musculare ce intervin în masticaţie. Astfel, mamiferele acvatice pot avea dinţii reduşi la simple „fanoane” cu rol de a filtra apa şi a reţine planctonul, cum este cazul balenei albastre. La morsă, caninii superiori s-au dezvoltat mai mult în jos şi sunt folosiţi la sprijinirea capului pe sloiurile de gheaţă, uşurând deplasarea morsei pe uscat. Narvalul mascul are un canin dezvoltat exagerat de mult, având formă de suliţă şi peste un metru lungime. Rolul acestui „canin” este, probabil, de a sparge gheaţa (trăieşte în Oceanul Arctic) pentru a ieşi la suprafaţă să respire. Dezvoltarea exagerată a unui canin lipseşte la femela de narval.

De la trei generaţii de dinţi conoizi, situaţi pe două şiruri la reptile, s-a ajuns la o singură generaţie ce apare succesiv pe arcada alveolară: prima dată dentiţia temporară, urmată de dentiţia definitivă. De la forma conoidă a dinţilor la reptile, s-a ajuns la forme diverse de dinţi (incisivi, canini, premolari şi molari). De asemenea, funcţia dintelui a evoluat de la rolul de a ucide prada la reptile (crocodilienii nu mestecă), ajungându-se la funcţia masticatorie la mamifere, cu un specific pentru fiecare grupă (carnivore, erbivore, omnivore sau rumegătoare). La om, dinţii au rol şi în vorbire sau expresivitate, datorită perfecţionării mişcărilor mandibulei, a muşchilor limbii şi a mimicii, toate acestea reglate de sistemul nervos mult mai evoluat.



Erupţia dentară apare pentru prima dată la reptile, odată cu apariţia primelor elemente de susţinere a unui dinte în alveolă. Erupţia dentară reprezintă migrarea dinţilor din zona osoasă în cavitatea bucală, până la atingerea dintelui opus.

Erupţia dinţilor permanenţi începe la om de la vârsta de 6 ani cu primul molar inferior. Locul de erupţie al acestuia se află în spatele molarului 2 „de lapte”. De la vârsta de 6 ani şi până la 12 ani, copilul va avea în acelaşi timp dentiţie definitivă şi „de lapte” (dentiţie mixtă). Tot în jurul vârstei de 6 ani va erupe şi molarul 1 superior, iar aceşti doi dinţi definitivi vor stabili un raport de contact. La 7 ani erupe incisivul central inferior, iar concomitent cu acesta va apărea pe arcada dentară şi incisivul central superior. După aproximativ un an erupe şi incisivul lateral, primul fiind cel de pe arcada inferioară.

La maxilarul superior, primul premolar erupe la 9 ani, al doilea la 10 ani, iar la 11 ani erupe caninul. Dacă succesiunea sau locul fiecărei erupţii nu este respectat, atunci copilul va avea dinţii în poziţie ectopică, acest lucru fiind îndreptat de către un aparat dentar.

La mandibulă, în jurul vârstei de 9 ani erupe caninul, apoi la 10 şi 11 ani vor erupe succesiv premolarii 1 şi 2. La 12 ani apare molarul 2, atât pe mandibulă, cât şi pe maxilarul superior. Datorită frecvenţei cu care erupe la 12 ani, molarul 2 a primit numele de „molar de 12 ani”.

Între 16 şi 25 de ani apare cel de-al treilea molar. Fiind perioada maturităţii fizice şi psihice, molarul 3 a primit numele de „măsea de minte”. Molarul 3 este ultimul care erupe, într-o fază în care maxilarul şi mandibula sunt complet dezvoltate. Datorită acestui lucru, uneori molarul 3 nu are spaţiu suficient pentru a ajunge pe arcadă, provocând diverse afecţiuni stomatologice. Asemănător caninilor, molarul 3 poate rămâne blocat în grosimea oaselor maxilare.

În organismul uman structura cu cel mai înalt grad de mineralizare este dintele (96 – 97%), de aceea acesta având o stabilitate deosebită. Modificările care apar pot afecta structura dintelui – dimensiunea, forma sau numărul dinţilor. În perioada prenatală, pot interveni o serie de boli care afectează geneza dinţilor temporari şi aproape în totalitate dinţii incisivi şi parţial pe cea a molarilor şi caninilor. Una dintre aceste boli este sifilisul congenital, care dă aspectul caracteristic. Alte boli ce pot afecta dezvoltarea dentiţiei sunt rahitismul, acesta influenţând mineralizarea dintelui, bolile contagioase, tulburările hormonale, în special afectarea funcţiei glandelor paratiroide sau administrarea de antibiotice în perioada de formare a dinţilor (tetracicline), aceste medicamente putând produce colorarea smalţului şi a dentinei. O afecţiune mai specială este intoxicaţia cu fluor, ce apare în zonele cu apă de băut foarte bogată în fluor. La aceste persoane se colorează smalţul. Gravitatea tulburării depinde de concentraţia de fluor din apă, alimente, aer sau mediul industrial, dar şi de intensitatea şi durata expunerii. Pentru a fi afectate toate grupele dentare este necesară o expunere de la naştere şi până la 12 – 24 de ani. Dacă în intoxicaţiile mai uşoare smalţul se colorează, în cele severe apar zone de smalţ rugos şi casant.



Bibliografie
Morfologie dentară, D. V. Dumitru

Scris de: Adrian Senciuc
Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.