EmbriologieEmbriologia este o ramură a biologiei moderne ce se ocupă cu studiul dezvoltării ontogenetice. Embriologia urmăreşte etapele prin care trece zigotul (celula ou) din momentul fecundării şi până reuşeşte să se transformă într-un individ viabil şi asemănător părinţilor.

 

 

 

Dacă ar fi să ne luăm după teoria evoluţionistă a lui Darwin, fiinţele au luat naştere şi s-au diversificat printr-un proces evolutiv foarte lung, pornind de la cele mai simple forme de viaţă şi până la cea mai complexă fiinţă – omul.

Primele informaţii legate de embriologie datează din secolul III î.e.n.. Aristotel, un filozof grec şi poate cel mai mare gânditor al antichităţii, face primele observaţii din domeniul biologiei. Aristotel afirma că lichidul spermatic se formează în căile genitale masculine şi a fost primul care a studiat embrionii de găină în diferite etape de dezvoltare. Observând contracţiile cordului la un embrion de găină a afirmat că inima este „izvorul vieţii şi sediul raţiunii”.

Această afirmaţie a fost contrazisă la acea vreme de către un contemporan, Aristofan, care considera creierul ca fiind sediul raţiunii. Cele două afirmaţii nu puteau fi demonstrate, dar nici contrazise, deoarece în acea perioadă mijloacele tehnice de studiu nu existau sau erau foarte rudimentare. Astfel au apărut două curente ce au stârnit discuţii şi controverse printre oamenii de ştiinţă ai vremii o lungă perioadă de timp. Cele două curente sunt preformismul şi epigenismul, ambele lansate de Aristotel.

Preformismul susţinea existenţa unui om în miniatură în interiorul gametului, iar dezvoltarea umană se baza doar pe creşterea „omuleţului”. Epigenismul susţine, dar şi reuşeşte să demonstreze că din oul fecundat i-au naştere forme şi structuri noi ce evoluează pentru a se transforma în final într-un individ viabil şi asemănător părinţilor.

Timp de aproape două milenii nu s-au mai făcut progrese în domeniul embriologiei. Abia la sfârşitul secolului XVI, Jansen construieşte prima lunetă de apropiere, iar Hooke o preia şi o perfecţionează, pentru ca în 1665 să înceapă o adevărată revoluţie în domeniul biologiei prin apariţia microscopului fotonic.

În secolul al XVII-lea, medicul englez William Harvey aduce contribuţii importante în domeniul embriologiei. Iniţiatorul fiziologiei moderne este şi autorul unui aforism celebru: „omne vivum ex ovo”. Harvey descrie dezvoltarea embrionului de găină din discul germinativ al oului, dar face o confuzie între ovar şi un ganglion limfatic.

Spre sfârşitul secolului XVII, alte două nume grele din istoria biologiei îşi aduc contribuţia ştiinţifică – Marcello Malpighi şi Antonhy Leenwhenhoek. Aceştia confirmă existenţa discului germinativ la oul de găină, iar Leenwhenhoek descoperă şi descrie spermatozoizii.

 

 

În 1783 teoria preformistă este infirmată în totalitate de către Lazzaro Spallanzani. Acesta utilizează mijloace tehnice moderne pentru acea vreme şi filtrează lichidul spermatic de broască, iar reziduul rămas şi pus peste ouăle de broască a reuşit să producă fecundarea acestora. Lichidul filtrat pus în contact cu ouăle de broască nu a reuşit să producă nici o modificare. Din acest experiment, Lazzaro Spallanzani trage câteva concluzii:
-    Spermatozoidul este singurul agent fecundant.
-    Prin unirea unui spermatozoid cu un ovul apare o nouă fiinţă.
-    Organismul care apare nu este preformat (o fiinţă în miniatură), ci se dezvoltă treptat.

Astfel este consolidată teoria epigenezei. La încercarea de a infirma teoria preformistă participă şi omul de ştiinţă rus Wolff, prin lucrarea Theoria generationes.

Cercetările asupra embrionului de găină au continuat şi în deceniile ce au urmat; astfel, H. G. Pander descrie etapele dezvoltării celor trei foiţe embrionare – ectoblast, entoblast şi mezoblast, inclusiv succesiunea lor, iar Ratcke descrie fantele brahiale la embrionii de pasăre, în 1825.

În 1865, Muller publică într-una dintre cele mai celebre lucrări ale sale, un studiu despre Branchiostoma lanceolatum, prin care demonstrează că în etapa embriogenetică anumite trăsături ale embrionului sunt comune cu cele prezente la alte nevertebrate.

Toate aceste descoperiri în domeniul biologiei au fost adunate şi sintetizate de către biologul german Ernst Haeckel. Bazându-se pe informaţiile de la acea vreme, Ernst a enunţat "Legea biogenetică fundamentală" sau "Teoria recapitulaţiei".

În secolul XX metodele de cercetare ştiinţifică se îmbunătăţesc, ceea ce permite aprofundarea studiilor în embriologie. Apare o nouă ramură, ce se ocupă cu cercetarea proceselor chimice ale dezvoltării ontogenetice: embriologia chimică. Pionierii acestei noi ramuri au fost cercetătorii M. E. Needham şi J. Brachet prin lucrările publicate în 1943, respectiv 1944.

În a două jumătate a secolului XX şi începutul secolului XXI apar date noi despre biologia celulară şi moleculară a dezvoltării embrionare datorită progresului tehnologic din ultimii ani.



Bibliografie
Bazele celulare şi moleculare ale embriogenezei,  C. Cotrutz ,  C. E. Cotrutz

Scris de: Adrian Senciuc
Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.